Flăcările Amintirilor: Povestea a Două Vieți și a Unui Secret de Familie

— Nu! Nu intra acolo, Ilinca! striga vocea surorii mele, Ioana, răgușită de fum și disperare. Flăcările dansau pe pereții camerei mele, iar eu, la doar șapte ani, nu înțelegeam decât că mi-e frică și că nu pot respira. Am simțit mâinile ei puternice smulgându-mă din pat, acoperindu-mi fața cu o pătură udă. Apoi, totul s-a transformat într-o lumină portocalie și un miros înțepător de scrum.

De atunci, în fiecare an, pe lângă ziua mea de naștere, sărbătorim și „ziua salvării”. Ioana îmi aduce flori, mama face prăjitură cu mere, iar tata bea un pahar de vin în plus. Dar nimeni nu vorbește despre ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte. E ca o rană veche pe care o mângâiem cu grijă, fără să o deschidem.

Anii au trecut. Ioana s-a măritat cu Vlad, un bărbat cu zece ani mai mare decât ea, mereu îmbrăcat la costum, cu telefonul lipit de ureche și cu un zâmbet care nu ajunge niciodată la ochi. Eu am rămas în orașul nostru mic din Moldova, profesoară de română la liceu. Viața mea e simplă: lecții, cafea amară dimineața și plimbări lungi prin parc. Dar într-o zi de martie, Vlad m-a sunat.

— Ilinca, trebuie să vorbim. Doar noi doi. La cafeneaua de lângă gară, la șapte seara.

Vocea lui era prea calmă. Am simțit un fior pe șira spinării. Nu vorbisem niciodată singuri mai mult de câteva minute. Am acceptat fără să întreb nimic.

Cafeneaua era aproape goală. Vlad mă aștepta la o masă retrasă, cu două cafele aburinde în față.

— Mulțumesc că ai venit, Ilinca. Știu că e ciudat… dar am nevoie de ajutorul tău.

— Ce s-a întâmplat? Ioana e bine?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.

— Ioana… nu știe că suntem aici. Și aș vrea să rămână așa pentru moment.

Mi-am simțit inima bătând nebunește. Vlad a scos din buzunar o fotografie veche. Era o poză cu mine și Ioana, copii, pe malul Prutului.

— Ilinca… știi că te-am admirat mereu pentru curajul tău. Dar cred că e timpul să afli ceva despre acea noapte. Despre foc.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce vrei să spui?

— Înainte să se întâmple totul… Ioana era disperată. Părinții voștri se certau mereu din cauza banilor. Tata voia să vândă casa și să plece la oraș. Mama nu voia să audă de așa ceva. În seara aceea… cineva a încercat să dea foc casei ca să forțeze lucrurile.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Ești nebun! Cine ar fi făcut așa ceva?

Vlad m-a privit drept în ochi.

— Ioana crede că tu ai aprins lumânarea care a pornit incendiul. Dar eu știu că nu e adevărat. Am dovezi că altcineva era acolo.

Totul se învârtea în jurul meu. Am ieșit afară fără să mai spun nimic. Aerul rece mi-a tăiat obrajii. Cum putea Ioana să creadă asta despre mine? Sora mea, salvatoarea mea?

În zilele următoare am evitat-o pe Ioana. Nu puteam să-i privesc ochii fără să-mi amintesc acuzația nerostită. Mama a observat imediat.

— Ce s-a întâmplat între voi? De ce nu mai vorbiți?

Am dat din umeri.

— Nimic… doar oboseală.

Dar mama nu s-a lăsat păcălită.

— Ilinca, nu poți fugi mereu de trecut. Oricât ai încerca, adevărul iese la iveală.

Într-o seară ploioasă, Ioana a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și tremura toată.

— Ilinca… trebuie să vorbim. Am visat din nou focul. Te-am văzut acolo… dar nu erai tu cea care aprindea lumânarea. Era tata.

Am rămas împietrită.

— Tata? Dar el… el ne-a salvat!

Ioana a izbucnit în plâns.

— Nu știu ce să mai cred! Toată viața am trăit cu vina că poate tu ai fost vinovată sau că eu am greșit cu ceva… Dar acum… dacă tata a vrut să ne piardă casa?

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem din nou surori, unite de frică și de iubire.

A doua zi am mers împreună la tata. L-am găsit în grădină, udând florile mamei.

— Tata… trebuie să ne spui adevărul despre acea noapte.

A lăsat stropitoarea jos și ne-a privit lung.

— A trecut atâta timp… Credeam că nu o să mai vorbim niciodată despre asta.

A început să povestească cu voce stinsă: despre datorii, despre frica de a pierde totul, despre o noapte în care disperarea l-a făcut să ia o decizie nebunească — să aprindă o lumânare lângă perdea și să plece sperând că va fi doar un mic incendiu care va justifica vânzarea casei. Dar focul a scăpat de sub control…

Ioana plângea în hohote. Eu simțeam cum mi se rupe sufletul.

— De ce nu ne-ai spus niciodată? am întrebat printre lacrimi.

Tata a ridicat din umeri, bătrân și obosit.

— Pentru că v-am iubit prea mult ca să vă pierd și pe voi după ce aproape v-am pierdut atunci…

Au trecut luni până când am reușit să iertăm cu adevărat. Dar familia noastră nu mai e la fel ca înainte. Acum știm că iubirea poate fi uneori amestecată cu frică și greșeli uriașe.

Mă uit la poza veche cu mine și Ioana pe malul Prutului și mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete nespuse? Oare cât de mult putem ierta pentru cei pe care îi iubim?