Fratele meu vrea să vândă casa părinților pentru nunta lui și familia noastră se destramă

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea între noi, cu ochii în lacrimi. Era seara de joi, iar în sufrageria mică din apartamentul nostru din Ploiești plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.

Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani, stătea cu pumnii strânși pe masă. Își mușca buza de jos, încercând să-și țină nervii în frâu. — Nu cer pentru mine! E pentru viitorul meu, pentru nunta mea cu Irina. Știi bine că nu avem unde să facem petrecerea, iar chiria pentru un restaurant decent e cât jumătate din salariul meu pe un an!

Tata, obosit după încă o zi la service-ul auto, a oftat adânc. — Vlad, casa asta e tot ce avem. E moștenirea voastră. Nu putem s-o vindem doar pentru o nuntă.

— Dar ce vrei să fac? Să mă fac de râs în fața socrilor? Să-i spun Irinei că nu avem bani nici măcar pentru o nuntă ca lumea? a răspuns Vlad, ridicând tonul. — Tu ai avut parte de nuntă mare, Sorina! Ai avut tot ce ți-ai dorit!

M-am uitat la el cu amărăciune. Nunta mea fusese simplă, la Casa de Cultură a Sindicatelor, cu sarmale făcute de mama și prieteni care au adus băutura de acasă. Dar Vlad nu vedea decât ce voia el să vadă.

— Vlad, nu e vorba doar despre bani. E vorba despre amintiri. Despre locul unde am crescut, unde am învățat să mergem pe bicicletă, unde tata ne-a citit povești înainte de culcare… am încercat eu să-i explic.

— Amintirile nu plătesc facturile! a răbufnit el. — Și nici nu-mi aduc Irina aproape. Dacă nu facem nunta asta cum trebuie, o pierd!

Mama a început să plângă încet, cu fața ascunsă în palme. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Rămăsesem doar eu și Vlad, două suflete rănite care nu mai știau cum să comunice fără să se rănească.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții noștri ca să ne țină împreună după ce bunicul a murit și au rămas cu datorii la bancă. Casa asta fusese mereu refugiul nostru. Cum puteam s-o dau pe mâna unui agent imobiliar pentru câteva ore de petrecere?

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat. Vocea lui era mai calmă, dar încă simțeam disperarea din spatele cuvintelor.

— Sorina, te rog… Ajută-mă să-i convingi pe ai noștri. Dacă nu fac nunta asta cum trebuie, Irina o să creadă că nu sunt în stare să-i ofer nimic. Socrii ei deja mă privesc de sus…

— Vlad, nu pot să fiu de acord cu tine. Dar hai să găsim altă soluție. Poate facem nunta în curtea casei bunicii din Mizil? Sau strângem bani împreună și facem ceva mai mic?

— Nu înțelegi! Irina vrea ceva special! Și eu vreau să-i ofer asta…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Vlad ca pe ochii din cap, dar nu puteam accepta să pierdem totul pentru o singură zi.

Seara următoare am avut o discuție de familie. Tata era tăcut și resemnat, mama încă plângea din când în când. Vlad era hotărât să meargă până la capăt.

— Dacă nu mă ajutați voi, o să iau un credit la bancă! Dar dacă rămân dator toată viața, să știți că voi sunteți de vină! a spus el cu voce tare.

— Vlad, nu poți pune toată presiunea asta pe noi! i-am răspuns eu furioasă. — Știi bine că tata abia își plătește ratele la mașină și mama are pensia mică!

— Atunci vindeți casa! Ce rost are să stăm toți înghesuiți aici? Oricum fiecare își vede de viața lui…

M-am ridicat brusc și am ieșit afară. Aerul rece m-a lovit ca un pumn în piept. Am început să plâng fără rușine, sub privirile curioase ale vecinilor care stăteau la țigară pe scară.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Mama nu mai vorbea cu nimeni, tata se refugia la service până târziu în noapte, iar Vlad dispăruse complet. Am aflat că stătea la Irina și că ea îl presa tot mai mult să găsească o soluție.

Într-o duminică dimineață, Vlad s-a întors acasă. Era palid și slăbit.

— Sorina… am nevoie de tine. Nu mai pot singur…

L-am luat în brațe și am plâns amândoi ca doi copii speriați.

— Hai să mergem împreună la Irina și la părinții ei. Să le explicăm situația. Poate găsim o cale de mijloc…

Am mers împreună la familia Irinei. Am fost primiți rece; socrul ei ne-a privit ca pe niște cerșetori.

— Dacă nu sunteți în stare să organizați o nuntă decentă, poate ar trebui să vă gândiți dacă sunteți pregătiți pentru căsătorie! ne-a spus el tăios.

Irina plângea și ea; era prinsă între dorințele părinților ei și dragostea pentru Vlad.

În cele din urmă am decis: nu vom vinde casa părintească. Vlad a acceptat cu greu ideea unei nunți mai mici, în curtea bunicii din Mizil. A fost greu; au fost certuri, reproșuri și multe lacrimi.

Dar într-o zi am realizat că familia noastră valorează mai mult decât orice petrecere fastuoasă sau vis împrumutat din filmele americane.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi suntem dispuși să sacrificăm totul pentru o zi? Merită oare fericirea unui frate pierderea rădăcinilor unei familii? Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să-ți dai seama cât valorează cu adevărat.