Împăcarea Târzie: Când Fostul Soț a Avea Nevoie de Ajutor, Familia Noastră S-a Regăsit

— Nu pot să cred că mă suni după atâția ani, Vasile! Ce vrei de la mine? vocea mea tremura, deși încercam să par stăpână pe mine. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie îmi arunca umbre adânci pe față. Telefonul vibra încă în palmă, ca o inimă străină.

— Gianina… n-am pe nimeni altcineva. Sunt bolnav. Doctorii spun că… nu mai am mult. Am nevoie de ajutor. Măcar să-i văd pe copii, să-mi cer iertare. Te rog.

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum trecutul se prăbușește peste mine ca o avalanșă. 15 ani de liniște, de tăcere, de încercări de a-mi reconstrui viața după ce Vasile plecase cu alta, lăsându-mă singură cu doi copii mici și cu o inimă sfâșiată. Îmi promisesem că nu-l voi mai lăsa niciodată să-mi tulbure pacea. Și totuși, iată-mă ezitând.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe Ana. Vocea ei era tăioasă:

— Mama, nu-mi spune că vrei să-l primești înapoi! După tot ce ne-a făcut?

— Nu-l primesc „înapoi”, Ana. E bolnav. Nu are pe nimeni. E tatăl vostru…

Radu a reacționat altfel. Mereu a fost mai blând, mai dispus să ierte:

— Poate e momentul să ne împăcăm cu trecutul, mamă. Nu vreau să regret că n-am încercat.

Am stat toată ziua cu gândurile răvășite. M-am plimbat prin apartamentul mic din cartierul Drumul Taberei, atingând cu mâna rafturile pline de poze vechi: Radu la serbarea de la grădiniță, Ana la balet, eu și Vasile la nuntă – zâmbete false, promisiuni uitate. M-am întrebat dacă pot să-l primesc sub același acoperiș fără să mă sufoc de amintiri.

Până la urmă, l-am adus pe Vasile acasă. Era slab, tras la față, cu ochii stinși și părul alb ca zăpada. S-a uitat la mine cu o rușine pe care n-o mai văzusem niciodată la el.

— Mulțumesc că m-ai primit… Nici nu știu cum să încep…

— Nu trebuie să spui nimic acum. Odihnește-te.

Primele zile au fost un chin. Îl vedeam cum se chinuie să urce scările, cum tușește noaptea, cum evită privirea copiilor când vin în vizită. Ana era rece ca gheața:

— Ai venit prea târziu, tata. Eu nu pot uita cum ai plecat fără să-ți pese.

Radu încerca să medieze:

— Ana, nu vezi că suferă? Nu putem trăi toată viața cu ura asta.

Într-o seară, după ce copiii au plecat, Vasile a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă el pe canapea.

— Gianina… am fost un prost. Am crezut că găsesc fericirea în altă parte și am pierdut totul. Nici măcar femeia pentru care am plecat nu m-a vrut până la capăt. Am rămas singur… și acum mi-e frică să mor fără să fiu iertat.

L-am ținut de mână și am simțit pentru prima dată după mulți ani că nu mai port ură. Doar o tristețe adâncă pentru tot ce-am pierdut amândoi.

Zilele au trecut greu. Boala lui Vasile avansa rapid. Ana venea tot mai rar; când intra pe ușă, abia îl saluta. Într-o dimineață, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Nu pot, mamă… Nu pot să-l iert! M-a făcut să mă simt nevrednică toată copilăria… Mereu eram „prea sensibilă”, „prea slabă”.

Am luat-o în brațe.

— Știu că te-a rănit. Dar dacă nu-l ierți acum, vei purta povara asta toată viața.

Într-un final, într-o duminică ploioasă, Ana s-a așezat lângă Vasile și i-a spus:

— Tata… nu pot uita tot ce-ai făcut, dar vreau să încerc să te iert. Pentru mine.

Vasile a izbucnit în lacrimi și a strâns-o la piept cu ultimele puteri.

Ultimele luni au fost altfel. Am început să gătim împreună, să povestim despre vremurile bune și rele. Radu venea cu nepoții și casa se umplea din nou de râsete și viață. Chiar și Ana a început să zâmbească din nou.

Când Vasile s-a stins, eram toți lângă el. A murit împăcat, cu mâna mea într-a lui și cu copiii aproape.

Acum stau singură în bucătărie și privesc ploaia bătând în geamuri. Mă întreb: cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre? Poate că răspunsul e undeva între aceste două extreme… Ce credeți voi?