Inima nevăzută – Un Crăciun de mamă

— Maria, ai pus sare în ciorbă? — vocea lui Viorel răsună peste masa plină, tăind clinchetul vesel al paharelor. M-am oprit din așezat farfuriile, cu polonicul încă în mână. Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre mine, dar nu cu recunoștință, ci cu așteptare.

— Da, Viorel, am pus, răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala.

— Parcă tot nu are gust, bombăne el, fără să mă privească.

Masa de Crăciun ar trebui să fie un moment de bucurie, dar pentru mine e doar o altă zi în care încerc să țin totul laolaltă. Copiii mei, Andreea și Vlad, stau fiecare cu ochii în telefoane. Mama mea, bătrână și uitucă, își frământă mâinile pe șorțul vechi, iar Viorel… Viorel e mereu nemulțumit.

Mi-am dorit mereu o familie unită. Am crescut într-o casă unde mama plângea pe ascuns și tata pleca des la birt. Mi-am promis că la mine va fi altfel. Dar uite-mă acum: la 47 de ani, cu riduri adânci și mâini crăpate de la muncă, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

— Mamă, unde-i sosul pentru friptură? — întreabă Andreea fără să ridice privirea din ecran.

— În frigider, pe raftul de sus, răspund automat.

Nimeni nu observă că nu m-am așezat încă la masă. Nici că am gătit toată noaptea ca să fie totul perfect. Nici că am plâns în baie când am văzut că iar am uitat să-mi cumpăr ceva frumos de îmbrăcat pentru sărbători.

Viorel povestește ceva despre serviciu, despre cât de greu e să fii șef peste atâția oameni care nu-și fac treaba. Vlad râde la un clip pe telefon și îi arată Andreei. Mama încearcă să spună ceva despre copilăria ei, dar nimeni nu o ascultă. Eu mă ridic să aduc cozonacul.

În bucătărie, mă sprijin de chiuvetă și inspir adânc. Miroase a scorțișoară și a portocale, dar eu simt doar un gol imens în piept. Mă uit la reflexia mea în geam: părul prins neglijent, ochii roșii de oboseală. Cine sunt eu? Ce am devenit?

— Maria! Cozonacul! — strigă Viorel nerăbdător.

Îl aduc și încerc să zâmbesc. Nimeni nu observă că zâmbetul meu e forțat. Nimeni nu întreabă dacă sunt bine.

După masă, copiii dispar în camerele lor. Viorel se trântește pe canapea cu telecomanda în mână. Mama rămâne la masă, privind în gol. Eu strâng farfuriile și le spăl încet, una câte una. Apa caldă îmi arde mâinile crăpate.

— Maria, vino și tu puțin! — aud vocea mamei din sufragerie.

Mă așez lângă ea. Îmi ia mâna între palmele ei tremurânde.

— Ești obosită, fata mea… Nu te mai recunosc. Parc-ai dispărut.

Mă uit la ea și simt cum mi se umezește privirea.

— Nu știu ce să mai fac, mamă… Parcă nu mai contez pentru nimeni.

Ea oftează și mă strânge mai tare.

— Știi… și eu am fost ca tine. Am crezut că dacă dau totul pentru familie, o să fiu iubită și văzută. Dar uneori oamenii se obișnuiesc prea tare cu binele și uită să mulțumească.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice reproș. Îmi dau seama că port povara generațiilor dinaintea mea: femei care au ținut casele în spate fără să fie văzute sau apreciate.

Seara târziu, când toți dorm sau se prefac că dorm, mă strecor pe balcon cu o cană de ceai. Privesc luminile orașului și îmi vine să strig: „Sunt aici! Vedeți-mă!” Dar nu scot niciun sunet.

A doua zi dimineață, Viorel pleacă grăbit la serviciu fără să spună „mulțumesc” sau „Crăciun fericit”. Copiii coboară târziu și cer bani pentru ieșit cu prietenii. Mama îmi spune că a visat-o pe bunica și că îi era dor de casă.

Merg la piață să cumpăr lapte și pâine. Pe drum văd alte femei ca mine: cu sacoșe grele, cu priviri pierdute, cu umerii apăsați de griji nevăzute. Îmi vine să le opresc și să le spun: „Și eu sunt ca voi! Și eu mă simt invizibilă!”

În seara aceea, după ce pun masa pentru cină și văd că nimeni nu vine imediat când îi chem, mă așez singură la masă. Mănânc încet și mă gândesc: dacă aș dispărea mâine, cine ar observa primul?

Când Andreea intră în bucătărie după o oră și mă vede plângând în fața farfuriei goale, se oprește brusc.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

O privesc lung și simt cum mi se rupe inima.

— Nimic… doar că uneori mi-aș dori să mă vedeți și voi…

Ea se apropie nesigur și mă îmbrățișează stângaci.

— Îmi pare rău… chiar nu mi-am dat seama…

Poate că nu e prea târziu să le spun ce simt. Poate că trebuie să învăț să cer atenție și iubire, nu doar să dau fără oprire.

Dar oare câte mame ca mine trăiesc cu inima nevăzută? Câte femei se sting încet în casele lor fără ca cineva să le observe absența?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: cine ține cu adevărat familia unită? Și cât timp poate rezista o inimă care bate doar pentru ceilalți?