Întoarcerea acasă și lecția neașteptată pentru nașa

— Ce faci aici, doamnă Maria? am întrebat, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini, când am văzut-o pe nașa stând în mijlocul straturilor mele de roșii, cu o privire evaluativă, ca și cum ar fi inspectat terenul pentru o viitoare investiție.

Ea s-a întors încet spre mine, cu zâmbetul acela calm, aproape enervant de politicos, pe care îl afișase și la nuntă. — Bună ziua, Anica. M-am gândit să trec pe la voi, să văd cum mai merge treaba. Știi, mi-a spus fata mea că aveți niște roșii tare gustoase.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când cineva îmi lăuda grădina, dar niciodată nu venise cineva neanunțat, să se plimbe printre straturi ca prin propria curte. Am lăsat sacoșele jos și am încercat să-mi păstrez calmul.

— Dacă voiai roșii, puteai să mă suni. Sau măcar să bați la poartă, i-am spus, încercând să nu ridic tonul. Dar ea a râs ușor.

— Vai, Anica, nu te supăra! Suntem familie acum. Nu-i așa că între rude nu se pun astfel de lucruri?

Mi-am mușcat buza. Familia… Cuvântul ăsta mă apăsa pe piept ca o piatră. De când se măritase Ilinca, fata mea, cu băiatul lor, parcă totul se schimbase. La început am crezut că e doar o perioadă de acomodare. Dar apoi au început vizitele neanunțate, sfaturile nesolicitate despre cum să-mi cresc nepoții sau cum să gătesc sarmalele „ca la oraș”.

— Poate la voi așa se face, dar eu țin la rânduială, am zis mai apăsat decât intenționam. Și dacă tot ai venit, hai în casă să bem o cafea.

A acceptat fără să clipească. În bucătărie, în timp ce turnam cafeaua în cești, am observat cum ochii ei alunecau peste fiecare colțișor: perdelele brodate de mine, farfuriile vechi de la mama, poza cu Ilinca la absolvire. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Frumos ai aici, Anica. Dar știi ce cred eu? Că Ilinca ar trebui să vină mai des pe la noi. Să nu se rupă de familie. Și poate… poate ar fi bine să stea mai mult la oraș. Să nu rămână blocată aici, în satul ăsta uitat de lume.

M-am uitat lung la ea. — Ilinca e fericită aici. Și dacă vrea să vină la voi, știe drumul.

Nașa a zâmbit din nou. — Da, dar uneori copiii nu știu ce-i mai bine pentru ei. Noi, părinții, trebuie să-i ghidăm.

Atunci am simțit că explodez. Toată viața mea m-am luptat cu prejudecățile satului: că femeia trebuie să tacă și să înghită, că bărbatul e stâlpul casei și restul nu contează. Dar pentru fata mea am vrut altceva. Să fie liberă să aleagă.

— Poate că uneori părinții trebuie doar să-i lase în pace, am zis răspicat.

A tăcut o clipă, apoi a schimbat subiectul: — Am văzut că ai niște prune frumoase în grădină. Poate facem o dulceață împreună într-o zi.

Am simțit că nu mai pot respira în prezența ei. Am terminat cafeaua în tăcere și am dus ceștile la chiuvetă.

— Maria, i-am spus cu voce joasă dar fermă, eu țin mult la liniștea casei mele. Îți respect familia și trecutul, dar te rog să respecți și tu granițele mele. Dacă vrei ceva de la mine sau de la Ilinca, spune direct și cu respect. Nu-mi place când cineva intră pe furiș în viața noastră.

A rămas surprinsă câteva secunde. Apoi s-a ridicat încet și a spus: — N-am vrut să deranjez… Poate ai dreptate.

A plecat fără alte vorbe. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește și cu lacrimi în ochi. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am stricat ceva iremediabil între familiile noastre.

Seara, Ilinca a venit pe la mine. A văzut că sunt tulburată și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Fata mea, i-am spus încet, uneori trebuie să ne apărăm casa chiar și de cei care cred că ne fac un bine. Să nu uiți niciodată asta.

Ilinca m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Mulțumesc că mă aperi mereu.

Acum stau pe prispa casei și mă gândesc: Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru „binele familiei”? Și unde tragem linia între ospitalitate și invadarea intimității? Voi ce ați fi făcut în locul meu?