Între datorii și iubiri: Povestea a doi frați din București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici ca un musafir în propria mea casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă de furie și neputință.

Mama s-a uitat la mine peste oalele care fierbeau pe aragaz, cu privirea ei blândă, dar încăpățânată. — Radu, te rog, nu începe iar. Știi bine că Ilinca are nevoie de ajutorul nostru acum. Tu ai unde sta, ai serviciu stabil… Ea e singură cu fetița și nu se descurcă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Da, eram Radu, băiatul cel mare, cel responsabil. Dar apartamentul meu din Drumul Taberei era închiriat de aproape doi ani unor studenți, ca să pot plăti ratele la bancă și să ajut cu banii acasă. Între timp, eu locuiam din nou cu părinții, la 34 de ani, într-un apartament cu două camere, unde fiecare pas era o negociere și fiecare discuție despre bani se transforma într-o ceartă mocnită.

Ilinca a intrat în bucătărie exact atunci, cu ochii umflați de plâns și fetița ei, Mara, agățată de mână. — Nu vreau să vă certați din cauza mea… Dacă vreți, plec eu.

Mama a sărit ca arsă: — Nu pleacă nimeni nicăieri! Suntem familie! Radu, tu nu vezi prin ce trece sora ta? Soțul ei a lăsat-o baltă cu datorii și ea abia reușește să-și plătească chiria. Ce vrei să facem?

Am simțit cum mă sufoc. De câte ori încercam să vorbesc despre drepturile mele sau despre cât de greu îmi era să mă simt mereu pe locul doi, mama găsea mereu o scuză pentru Ilinca. Tata tăcea, ca de obicei, ascuns după ziarul lui vechi și mirosind a tutun stătut.

Într-o noapte n-am mai rezistat. M-am dus în sufragerie și am început să scriu un mesaj lung către chiriașii mei: „Vă rog să eliberați apartamentul în două luni. Am nevoie urgentă să mă mut înapoi.” Am stat cu degetul pe butonul de trimitere minute întregi. Mă simțeam vinovat. Ce vină aveau ei că familia mea era un haos?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama plângând la bucătărie. — Radu… Ilinca nu mai are bani nici de grădiniță pentru Mara. Poate poți tu să o ajuți luna asta…

— Mamă, nu mai pot! Am și eu ratele mele! De ce trebuie mereu să fiu eu cel care cedează? De ce nu poate Ilinca să-și găsească un alt job sau să-și asume consecințele?

Ilinca a apărut în ușă, palidă. — Dacă vrei să știi, am încercat! Dar cine mă angajează pe mine cu un copil mic? Și nu toți avem norocul tău să avem un apartament pe numele nostru!

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată disperarea adevărată din ochii ei. Poate că nu era doar răsfăț sau obișnuință să fie salvată. Poate chiar nu mai avea nicio ieșire.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Tata a venit la mine în cameră după ce toată lumea s-a culcat. — Radu… știu că nu e drept ce se întâmplă. Dar uneori trebuie să alegem între ce e corect și ce e nevoie. Și poate că sacrificiul tău o va ajuta pe Ilinca să se ridice la un moment dat.

— Dar cine mă ajută pe mine? am întrebat încet.

Tata a oftat și mi-a pus mâna pe umăr. — Poate că nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu contează ce faci.

Au trecut luni de zile în același ritm: eu muncind peste program ca să acopăr ratele și cheltuielile casei, Ilinca încercând să găsească un job stabil, mama făcând tot posibilul să ne țină aproape, chiar dacă asta însemna să mă pună mereu pe locul doi.

Într-o zi, când am venit acasă obosit după o zi lungă la birou, am găsit-o pe Ilinca împachetând hainele Marei într-o geantă veche.

— Ce faci? am întrebat speriat.

— Plec la Buzău la mătușa Ioana. Mi-a găsit ceva de lucru la o brutărie acolo. Nu mai pot să stau aici simțindu-mă o povară pentru toți.

Mama plângea în hol, ținând-o strâns de mână pe Mara. Tata privea în gol.

Am simțit un gol imens în stomac. Toată furia mea s-a transformat într-o tristețe apăsătoare. Am îmbrățișat-o pe Ilinca și i-am șoptit: — Să ai grijă de tine… Și dacă ai nevoie de ceva, știi unde mă găsești.

După plecarea lor, casa a devenit brusc prea liniștită. Mama nu mai gătea la fel de mult, tata citea ziarul fără chef, iar eu mă simțeam vinovat pentru tot ce s-a întâmplat.

Au trecut luni până când Ilinca mi-a scris un mesaj: „Mulțumesc că ai avut răbdare cu mine. Acum am un salariu mic, dar e al meu. Mara merge la grădiniță aici și suntem bine.”

Am rămas mult timp cu telefonul în mână, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute și la cât de greu e uneori să fii frate mai mare într-o familie românească unde dragostea se măsoară în compromisuri.

Oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru cei dragi? Și cine ne ajută atunci când noi suntem cei care avem nevoie?