Între două iubiri: nunta surorii mele și lacrimile bunicii

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau aici ca o umbră!
Vocea bunicii răsuna din camera mică de la capătul holului, spartă de suspine. M-am oprit în prag, cu mâinile pline de cutii și umerase. Ioana, sora mea, tocmai își adusese rochia de mireasă și câteva bagaje, pentru că apartamentul ei urma să fie renovat înainte de nuntă. Mama era la serviciu, tata plecase la țară cu treburi. Eu rămăsesem acasă să le împac pe toate.

— Bunico, te rog… Nu ești o umbră! Ești sufletul casei noastre! am încercat eu să-i spun, dar ea și-a tras basmaua mai bine pe cap și s-a întors cu fața la perete.

— De când a venit Ioana, nu mai am loc nici să-mi pun o cană pe masă. Parcă nu mai sunt bunica voastră, ci o chiriașă care încurcă pe toată lumea…

Am simțit un nod în gât. Ioana tocmai intra pe ușă, cu rochia albă atârnată pe braț și ochii strălucind de fericire.

— Maria, ajută-mă să o pun undeva unde să nu se șifoneze! Și vezi că mai am două valize jos!

M-am uitat la bunica, apoi la Ioana. Între ele era o prăpastie invizibilă: una trăia cu amintirile trecutului, cealaltă visa la viitor. Eu eram prinsă la mijloc.

În seara aceea, la cină, tăcerea era apăsătoare. Bunica mesteca încet, fără poftă. Ioana povestea despre invitații la nuntă și despre cât de greu e să găsești un DJ bun. Eu mă uitam când la una, când la cealaltă.

— Ioana, poate ar trebui să te duci la Radu câteva zile, până terminăm cu renovarea… a spus bunica brusc.

Ioana a lăsat furculița jos.

— Bunico, nu pot! Radu are părinții veniți din Suceava și nu e loc nici pentru mine acolo. Și oricum… aici e casa mea!

— Casa ta? a șoptit bunica. Eu credeam că e casa noastră…

Am simțit cum mă ia cu frig. Am încercat să schimb subiectul:

— Bunico, mâine facem plăcintă cu mere? Ioana sigur ar vrea să mănânce ca pe vremuri!

Dar bunica s-a ridicat încet de la masă și a plecat în camera ei.

Noaptea aceea am dormit prost. O auzeam pe bunica plângând încet. Dimineața, Ioana era nervoasă pentru că nu-și găsea pantofii printre cutiile bunicii. Eu eram sfâșiată între ele.

La prânz am încercat să vorbesc cu mama la telefon:

— Mamă, nu mai pot! Bunica se simte dată la o parte, Ioana are nevoie de spațiu… Ce fac?

Mama a oftat:

— Maria, încearcă să le faci să vorbească. Să-și spună ce au pe suflet. Nu poți tu să le împaci pe toate dacă ele nu vor.

Am închis telefonul și m-am dus la bunica.

— Bunico, hai să stăm puțin de vorbă…

Ea m-a privit cu ochii roșii:

— Maria, eu nu mai sunt tânără. M-am obișnuit cu liniștea mea. Acum totul e întors pe dos. Nu vreau să fiu povară pentru nimeni…

Am luat-o de mână:

— Nu ești o povară! Ioana are nevoie de noi acum. Și tu ai nevoie de noi. Putem să găsim o cale să fim împreună fără să ne rănim?

A doua zi am făcut plăcintă cu mere împreună cu bunica. Ioana a venit în bucătărie și s-a așezat lângă noi.

— Bunico… știu că te-am dat peste cap cu toate bagajele mele. Dar n-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât aici, cu voi două…

Bunica a oftat și i-a mângâiat mâna:

— Știu că vine vremea când fiecare își ia zborul. Dar mi-e greu să văd cum casa asta se schimbă…

Ioana a zâmbit trist:

— Poate n-o să fie niciodată ca înainte. Dar putem încerca să fie bine pentru toți.

În zilele următoare am făcut loc în dulapuri pentru lucrurile Ioanei și am mutat câteva din lucrurile bunicii într-o ladă veche pe care am pus-o la loc de cinste în sufragerie. Am început să luăm masa împreună și să povestim despre nuntă și despre copilăria noastră.

Dar tensiunile nu dispăruseră complet. Într-o seară, când Ioana vorbea la telefon cu Radu despre planurile lor după nuntă, bunica s-a retras din nou în camera ei.

M-am dus după ea.

— Bunico, ce te doare cel mai tare?

Ea m-a privit lung:

— Mi-e teamă că după nuntă n-o să vă mai văd decât rar. Că o să rămân singură aici…

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— N-o să te lăsăm niciodată singură! Poate… poate după nuntă ne gândim cum facem să fim aproape unii de alții. Poate chiar ne mutăm toți împreună într-o casă mai mare!

Bunica a zâmbit slab:

— Poate…

Nunta a venit repede. Casa era plină de flori și râsete, dar și de emoții amestecate. În ziua aceea am văzut-o pe bunica zâmbind larg lângă Ioana în rochie albă. Dar când toți au plecat spre restaurant, am văzut-o ștergându-și o lacrimă pe furiș.

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: oare există vreodată un echilibru între iubirea pentru cei dragi și nevoia fiecăruia de spațiu? Cum putem avea grijă de cei bătrâni fără să-i facem să se simtă povară? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?