Între două iubiri: Povestea unui tată prins între soția bolnavă și fiica înstrăinată

— Nu mă mai suna, tată! Nu mai pot! Nu mai vreau! — vocea Ioanei răsună spartă prin telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, tremurând. În bucătăria mică, lumina rece a dimineții cade peste fața Mariei, soția mea, care tușește încet, cu ochii pierduți pe fereastră. Mă uit la ea și simt cum mă apasă neputința: femeia pe care am iubit-o o viață întreagă e acum o umbră, iar fiica noastră refuză să-i fie aproape.

Nu știu când am ajuns aici. Poate totul a început cu boala Mariei — diagnosticul de scleroză multiplă a venit ca un trăsnet acum doi ani. De atunci, viața noastră s-a schimbat radical: eu am ieșit la pensie anticipat ca să o pot îngriji, iar Ioana… Ioana s-a îndepărtat tot mai mult. La început a venit des, aducea cumpărături, stătea cu mama ei la povești. Dar după câteva luni, vizitele s-au rărit. Apoi au încetat de tot.

— Ion, nu mai insista cu Ioana… — îmi spune Maria într-o zi, cu voce stinsă. — Dacă nu vrea să vină, nu o obliga. Poate are motivele ei.

Dar cum să nu insist? Cum să nu-mi doresc ca familia mea să fie din nou împreună? Cum să-i explic Mariei că Ioana nu răspunde la mesaje, că atunci când o sun plânge sau țipă la mine?

Într-o seară, după ce Maria adoarme greu, mă așez pe marginea patului și mă uit la poza de pe noptieră: noi trei, la mare, cu zâmbete largi și ochii plini de lumină. Unde s-a dus fericirea aia? Ce-am greșit?

A doua zi, încerc din nou să vorbesc cu Ioana. O găsesc la serviciu, la spitalul din oraș — e asistentă medicală pe secția de oncologie. O văd obosită, trasă la față.

— Ioana, te rog… mama ta are nevoie de tine. Eu nu mai fac față singur.

Ea mă privește rece:

— Tată, știi câți oameni văd zilnic murind? Știi cât mă doare să vin acasă și să o văd pe mama așa? Nu pot! Nu mai pot!

Încerc să o iau în brațe, dar se retrage. În ochii ei văd furie și durere.

— Tu nici nu știi ce-a fost pentru mine copilăria aia! — izbucnește ea brusc. — Mereu certuri, mereu reproșuri între voi! Eu eram mereu la mijloc! Acum vrei să fiu iar acolo?

Rămân fără cuvinte. Îmi amintesc serile lungi în care eu și Maria ne certam pentru bani, pentru lipsuri, pentru nimicuri. Ioana era mică atunci… Oare cât a suferit?

— Dar e mama ta… — șoptesc eu.

— Știu! Dar nu pot să mă întorc acolo! Nu pot să uit tot ce-a fost!

Pleacă grăbită și mă lasă singur pe holul spitalului. Mă simt ca un străin în propria mea viață.

Acasă, Maria mă întreabă:

— Ai vorbit cu ea?

— Da… dar nu vrea să vină.

Maria oftează și își șterge o lacrimă:

— Poate am greșit și noi… Poate am cerut prea mult de la ea.

În zilele ce urmează, încerc să-mi amintesc momentele bune: serile când citeam împreună povești Ioanei, excursiile la munte, Crăciunurile cu miros de cozonac. Dar peste toate plutește umbra certurilor noastre, a reproșurilor nerostite.

Într-o noapte, Maria face febră mare. O duc la spital cu ambulanța. Stau pe holuri ore întregi. La un moment dat o văd pe Ioana trecând grăbită pe lângă mine. Se oprește când mă vede:

— Ce s-a întâmplat?

— Mama ta… e rău.

O văd cum se frânge ceva în ea. Intră la Maria fără să spună nimic. După o oră iese plângând.

— Tată… mi-e frică să o pierd. Dar mi-e frică și să rămân aici… Sufăr prea mult.

O iau în brațe și simt cum tremură toată.

— Știu că am greșit față de tine… Știu că te-am pus mereu la mijloc între mine și mama ta. Dar acum avem nevoie unul de altul.

Ioana mă privește lung:

— Poate că nu e prea târziu… Dar trebuie să vorbim despre toate astea. Să ne iertăm.

În zilele următoare, Ioana vine mai des acasă. Nu e ușor: uneori plânge, alteori țipă la mine sau la Maria. Dar încet-încet începem să vorbim despre trecut: despre certuri, despre lipsuri, despre greșeli.

Într-o seară, după ce Maria adoarme liniștită pentru prima dată după mult timp, Ioana îmi spune:

— Tată… poate că nu pot fi mereu aici. Dar vreau să încerc. Pentru voi… și pentru mine.

O strâng în brațe și simt că poate există speranță.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu inima plină de emoție. Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată ca înainte. Dar știu că iubirea și iertarea pot vindeca răni vechi — dacă avem curajul să le privim în față.

Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate în familie? Oare cât de greu e să ne iertăm unii pe alții? Voi ce ați face în locul meu?