Între două lumi: Lupta mea pentru fiul nostru

— Nu pot să cred că spui asta, Radu! Cum să-l trimiți pe Vlad la mama ta? E copilul nostru, nu un pachet pe care-l expediezi când nu-ți convine!

Vocea mi-a tremurat, dar am încercat să par puternică. Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu se uita la mine cu acea privire rece pe care o avea doar când era hotărât să nu cedeze.

— Nu e vorba că nu-mi convine, Ana. Vlad are nevoie de disciplină. La școală a început să ia note proaste, nu mă mai ascultă deloc. Mama știe cum să-l pună la punct. La țară o să învețe ce înseamnă munca și respectul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad avea doar 11 ani. Era un copil sensibil, visător, mereu cu nasul în cărți și cu ochii după avioane pe cer. Nu era genul care să sape grădina sau să mulgă vaca. Știam că la bunica lui, doamna Ileana, disciplina însemna mai degrabă frică decât respect.

— Radu, te rog… Nu-l trimite acolo. E copilul nostru, nu soldat! Dacă are probleme la școală, hai să-l ajutăm noi. Să vorbim cu el, să vedem ce-l apasă.

Radu a oftat și a dat din mână a lehamite.

— Tu mereu îl cocoloșești! De-aia a ajuns așa. Eu am crescut la țară și uite ce bărbat am ajuns. Vlad are nevoie de altceva decât de mângâieri și povești.

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu izbucnesc în plâns. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad stând singur pe prispa casei bătrânești, cu ochii în lacrimi, departe de prietenii lui, de camera lui plină de avioane de hârtie și de mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. L-am auzit pe Vlad foindu-se în patul lui și am intrat încet în camera lui.

— Mami… Tata chiar mă trimite la bunica?

Vocea lui era stinsă, iar ochii mari și umezi mă priveau cu teamă.

— Nu știu încă, puiule. Dar orice ar fi, eu sunt aici pentru tine. O să vorbesc cu tata.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu din nou, dar el era deja hotărât. A sunat-o pe mama lui și i-a spus că îl va aduce pe Vlad peste două zile. Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Ana, nu poți lăsa lucrurile așa! Dacă nu vrea să te asculte, du-te la școală și vorbește cu doamna dirigintă. Poate afli ce se întâmplă cu adevărat cu Vlad.

A doua zi am mers la școală. Diriginta mi-a spus că Vlad e retras de ceva vreme, că pare trist și neatent la ore.

— S-a plâns vreodată de ceva acasă? Poate are probleme cu colegii…

Am simțit un nod în gât. Nu-mi spusese nimic. Seara l-am luat în brațe și l-am întrebat direct:

— Vlad, s-a întâmplat ceva la școală? Te necăjește cineva?

A ezitat puțin, apoi a izbucnit:

— Mami… băieții râd de mine că nu joc fotbal cu ei și că îmi place să citesc. Spun că sunt „fetiță” și mă împing uneori. Nu vreau să merg la școală…

M-am simțit vinovată că nu am observat mai devreme. I-am povestit lui Radu totul seara aceea.

— Vezi? De asta trebuie să meargă la țară! Să devină bărbat!

— Nu! — am ridicat vocea pentru prima dată după mult timp. — Să devină bărbat nu înseamnă să sufere singur printre străini! Înseamnă să știe că părinții lui îl iubesc și îl susțin!

Radu s-a uitat lung la mine. Pentru o clipă am văzut în ochii lui o umbră de îndoială.

— Ana… eu doar vreau ce e mai bine pentru el.

— Și eu! Dar nu cred că despărțirea e soluția.

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare am încercat să-l conving pe Radu să mergem împreună la un consilier familial. A acceptat greu, dar până la urmă am ajuns amândoi într-un birou mic, cu miros de ceai și rafturi pline de cărți despre parenting.

Consiliera ne-a ascultat răbdătoare și ne-a spus:

— Copiii au nevoie de siguranță emoțională înainte de orice disciplină. Dacă îl trimiteți pe Vlad departe acum, s-ar putea să-și piardă încrederea în voi pentru totdeauna.

Radu a tăcut mult timp după aceea. În cele din urmă, într-o seară târzie, a venit la mine în bucătărie.

— Bine… Nu-l trimit la mama. Dar trebuie să facem ceva împreună ca să-l ajutăm.

Am izbucnit în plâns de ușurare și l-am îmbrățișat strâns.

De atunci am început să petrecem mai mult timp împreună ca familie: ieșiri în parc, seri de citit povești sau pur și simplu discuții sincere despre ce simțim fiecare dintre noi. Vlad a început încet-încet să-și recapete zâmbetul.

Uneori mă întreb: câți copii sunt trimiși „la țară” sau „la bunici” doar pentru că părinții lor nu știu cum să-i asculte? Oare cât curaj ne trebuie ca părinți ca să ne recunoaștem propriile greșeli înainte de a-i pedepsi pe cei mici?