Între două lumi: Povestea Paulinei

— Mamo, pot să vin la tine pentru câteva săptămâni?
Vocea Irinei răsuna în telefon, tremurată, dar încercând să pară calmă. Era luni dimineață, iar eu tocmai îmi turnasem cafeaua. Am simțit cum inima mi se strânge, pentru că știam: când Irina cere să vină acasă, ceva nu e în regulă.
— Desigur, draga mea, vino oricând ai nevoie, i-am răspuns fără ezitare.
Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în ceașca de cafea. De ce oare nu poate fi niciodată liniște în familia noastră? De ce trebuie mereu să fim prinși între două lumi — a noastră și a lor?

Irina e căsătorită de trei ani cu Vlad, un băiat bun, dar crescut într-o familie unde mama lui, doamna Mariana, conduce totul cu o mână de fier. De fiecare dată când Mariana vine în vizită la ei, Irina se simte ca o musafiră în propria casă. Știu asta pentru că mi-a povestit de atâtea ori cum Mariana îi mută lucrurile prin bucătărie, îi critică mâncarea și îi dă sfaturi despre orice, de parcă Irina ar fi încă un copil.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai suport să mă simt invizibilă în casa mea! — mi-a spus Irina într-o seară, cu ochii roșii de plâns.
— Ai vorbit cu Vlad despre asta?
— Da, dar el spune că trebuie să avem răbdare cu mama lui, că e bătrână și nu vrea decât binele nostru. Dar eu simt că mă sufoc!

Când Irina a venit acasă la noi, am încercat să o fac să se simtă în siguranță. I-am pregătit camera copilăriei ei, i-am gătit supa preferată și am încercat să nu pun prea multe întrebări. Dar liniștea dintre noi era grea. Într-o seară, după ce am cinat împreună, Irina a izbucnit:

— Mamă, tu ai simțit vreodată că nu ești destul pentru cineva?
M-am uitat la ea și am simțit cum mă apasă amintirile. Tata a fost mereu un om rece, iar mama — o femeie care nu știa să spună „te iubesc”. Am crescut cu sentimentul că trebuie să fac totul perfect ca să fiu acceptată.

— Da, Irina. Și eu am simțit asta. Dar tu ești destul. Pentru mine ești totul.

A doua zi dimineață, a sunat telefonul. Era Vlad.
— Paulina, știți unde e Irina? Nu-mi răspunde la mesaje.
— E la mine. Are nevoie de puțin timp pentru ea.
— Mama mea e supărată că a plecat fără să spună nimic. Zice că nu-i respectă familia.

Am simțit furia crescând în mine.
— Vlad, poate ar trebui să vă gândiți ce simte Irina când mama ta vine peste voi și nu-i lasă niciun spațiu.
A tăcut câteva secunde.
— O să vorbesc cu ea… Dar vă rog să aveți grijă de Irina.

În zilele următoare, Irina părea mai liniștită. Am ieșit împreună la piață, am râs ca pe vremuri și am povestit despre orice altceva decât despre Mariana. Dar știam că nu putem fugi la nesfârșit de probleme.

Într-o seară ploioasă, când vântul bătea crengile în geamuri ca niște degete nervoase, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Mamă… dacă nu mă voi putea niciodată adapta? Dacă nu voi reuși să fiu soția perfectă pe care o vrea familia lui Vlad?
Am luat-o de mână.
— Nu există soția perfectă. Există doar oameni care încearcă să fie fericiți împreună. Dacă Vlad te iubește cu adevărat, va trebui să te accepte așa cum ești tu — nu cum vrea mama lui.

După două săptămâni, Vlad a venit după Irina. A intrat timid pe ușă și s-a uitat la mine cu ochii plini de regret.
— Paulina… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Am vorbit cu mama și i-am spus că trebuie să ne lase spațiu. Nu vreau ca Irina să sufere din cauza noastră.
Irina l-a privit lung, apoi l-a îmbrățișat. Am simțit cum o parte din greutatea care apăsa pe umerii mei s-a ridicat.

Dar știam că lupta nu s-a terminat aici. În România, familia extinsă are mereu un cuvânt greu de spus. Socrii sunt adesea prezenți peste măsură în viața tinerilor căsătoriți. Mamele cred că știu cel mai bine ce e bine pentru copiii lor și uită că aceștia au nevoie de independență.

Seara aceea a fost liniștită. După ce au plecat, am rămas singură în casă și m-am gândit la toate femeile care trăiesc între două lumi: între dorința de a-și proteja copiii și nevoia de a-i lăsa să-și trăiască viața lor.

Oare cât timp va mai trece până când vom învăța să ne respectăm unii pe alții fără să ne impunem voința? Oare câte generații trebuie să sufere până când vom rupe acest cerc al sacrificiului tăcut?