Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Nu mai încerca să mă controlezi, mamă! Nu sunt copilul tău de jucărie!
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, dar nu voiam să-i arăt cât mă doare. O priveam cum își strânge geaca pe ea, cu ochii verzi scânteind de furie și încăpățânare. Avea 19 ani atunci, dar părea deja o femeie care știa ce vrea.
— Ioana, nu vreau decât să te protejez. Lumea nu e așa cum crezi tu…
— Lasă-mă! Nu am nevoie de protecția ta!
A trântit ușa și a plecat. Am rămas cu lingura în mână, cu supa uitată pe foc și cu inima frântă.

Așa a început distanța dintre noi. Ioana a plecat la facultate la Cluj, iar eu am rămas singură în apartamentul nostru din Ploiești. Îi trimiteam mesaje: „Ai mâncat?”, „Cum te descurci cu banii?”, „Să nu uiți să te odihnești”. Răspunsurile veneau tot mai rar, tot mai scurte. Uneori doar un „Da” sau un emoticon sec.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu, am primit un telefon de la vecina de la etajul trei:
— Doamna Maria, am văzut-o pe Ioana aseară în oraș… Nu părea bine. Era cu niște băieți dubioși… Poate ar trebui să vorbiți cu ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am sunat-o imediat. Nu mi-a răspuns. Am încercat din nou și din nou, până când mi-a trimis un mesaj: „Nu mă mai sufoca!”

Au trecut luni în care nu am mai vorbit decât superficial. Apoi, într-o zi de decembrie, când afară ningea ca-n povești, am primit un telefon de la un număr necunoscut.
— Doamna Maria? Sunt asistenta de la Spitalul Județean Cluj… Fiica dumneavoastră a avut un accident…

Nu-mi amintesc cum am ajuns la Cluj. Știu doar că am stat pe holul spitalului, cu palmele transpirate și inima cât un purice. Când am văzut-o pe Ioana, întinsă pe patul alb, cu fața palidă și ochii închiși, am simțit că se prăbușește lumea peste mine.

— Mamă… — a șoptit ea când s-a trezit. — Îmi pare rău…

Am plâns amândouă atunci, fără să mai conteze cine are dreptate sau cine a greșit. Dar după ce s-a făcut bine, Ioana a plecat din nou. De data asta nu mi-a spus unde merge. Doar mi-a lăsat un bilet: „Trebuie să mă regăsesc singură.”

Anii au trecut greu. M-am obișnuit cu tăcerea ei, cu lipsa mesajelor de Crăciun sau de ziua mea. Prietenele mă întrebau: „Ce face fata ta?” și eu zâmbeam fals: „E bine, muncește mult.” În sufletul meu era însă un gol pe care nu-l putea umple nimeni.

Într-o seară de toamnă târzie, când ploaia bătea în geamuri și frunzele se adunau grămadă sub copaci, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Am crezut că visez. Ioana stătea în prag, cu părul ud lipit de frunte și ochii roșii de plâns.

— Pot să intru? — vocea ei era abia o șoaptă.

Am dat din cap și am deschis brațele. S-a prăbușit în ele ca atunci când era mică și venea acasă bătută de vânt.

— Mamă… Am greșit atât de mult… — a început ea să plângă.

Am tras-o lângă mine pe canapea și i-am făcut ceaiul preferat cu lămâie și miere.

— Ce s-a întâmplat?

A oftat adânc.

— Am crezut că pot totul singură. Am fugit de tine pentru că mă simțeam sufocată… Dar lumea e mai crudă decât mi-am imaginat. Am avut o relație toxică… M-a mințit, m-a trădat… Am rămas fără bani, fără prieteni… Și mi-am dat seama că singurul loc unde pot să mă vindec e acasă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul pentru toate momentele în care nu am putut fi lângă ea.

— Ioana, orice s-ar întâmpla, ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.

A stat la mine câteva luni. Încet-încet a început să-și revină. Mergeam împreună la piață, găteam împreună sarmale ca pe vremuri, ne uitam la filme vechi și râdeam până târziu în noapte.

Dar rănile nu dispar peste noapte. Într-o zi, când i-am spus să nu iasă fără umbrelă pentru că ploua torențial, m-a privit cu aceeași privire încăpățânată:

— Mamă, te rog… Lasă-mă să decid singură!

Am zâmbit trist.

— Îmi pare rău… E greu să nu te protejez.

— Știu… Dar trebuie să învăț să mă ridic singură.

Am înțeles atunci că dragostea de mamă nu înseamnă să controlezi totul, ci să fii acolo când copilul tău cade și are nevoie de tine.

Acum Ioana are 27 de ani și locuiește din nou la Cluj. Vorbim des la telefon, dar nu mai încerc să-i dau sfaturi necerute. Îi spun doar: „Te iubesc” și „Sunt aici dacă ai nevoie”.

Uneori mă întreb: Oare cât trebuie să sufere o mamă ca să învețe să-și lase copilul să zboare? Și cât trebuie să rătăcească un copil ca să-și dea seama că acasă nu e doar un loc, ci o inimă care bate pentru el?