Între două lumi: Povestea unei surori uitate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de supărare. Mama s-a întors spre mine cu ochii ei obosiți, dar fermi, și-a șters mâinile pe șorțul cu flori și a oftat adânc.

— Iar începi, Ilinca? Nu vezi că am destule pe cap? Gemenii au nevoie de mine, tu ești mare deja. Ce nu înțelegi?

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Aveam șaptesprezece ani, dar mă simțeam ca o fetiță de cinci ani care cerșește atenție. De când apăruseră Vlad și Radu, frații mei gemeni, viața mea se schimbase radical. Aveam doar opt ani când s-au născut, iar de atunci totul gravita în jurul lor: mesele, sărbătorile, chiar și discuțiile banale de seară.

— Dar și eu am nevoie de tine! am izbucnit. Nu e corect să primesc mereu resturile de la masa voastră. Niciodată nu m-ai întrebat ce simt sau ce-mi doresc.

Mama a ridicat tonul:

— Ilinca, nu ești singură pe lume! Toți trebuie să ne sacrificăm pentru familie. Și eu am renunțat la multe pentru voi!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol, unde am dat nas în nas cu bunica. Ea mi-a aruncat o privire mustrătoare:

— Nu-i frumos să-ți superi mama, fată dragă. Gemenii sunt mici, tu trebuie să fii înțelegătoare.

Am fugit în camera mea și m-am trântit pe pat. Pereții subțiri nu reușeau să oprească vocile din bucătărie:

— Ilinca iar face figuri…
— Las-o, mamă, o să-i treacă.

Dar nu-mi trecea. În fiecare zi mă simțeam tot mai străină în propria casă. Gemenii primeau cele mai frumoase haine, cele mai scumpe jucării și toată atenția părinților. Eu eram „cea mare”, cea care trebuia să fie responsabilă, să ajute la teme, să spele vasele, să-și facă singură ghiozdanul și să nu ceară nimic în schimb.

La școală nu povesteam nimănui despre ce simt acasă. Prietena mea cea mai bună, Roxana, mă întreba uneori:

— De ce ești mereu tristă?

Îi zâmbeam forțat:

— E doar oboseala…

Dar adevărul era că mă simțeam invizibilă. Într-o zi, când Vlad a spart vaza preferată a mamei, eu am fost cea certată:

— Tu trebuia să ai grijă de ei! Ești sora lor mai mare!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am început să lipsesc tot mai des de acasă sub pretextul meditațiilor sau al activităților extrașcolare. Mergeam în parc și stăteam pe bancă ore întregi, privind copiii care se jucau cu părinții lor.

Într-o seară, când am ajuns târziu acasă, tata m-a întâmpinat la ușă:

— Unde ai fost? Mama e îngrijorată!

— De ce? Pentru că nu i-am spălat vasele?

Tata a oftat:

— Ilinca, nu fi rea! Știi că mama face tot ce poate…

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi:

— Dar eu? Eu ce fac? Cine are grijă de mine?

A doua zi dimineață, la micul dejun, mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Ilinca, știu că ți-e greu… Dar trebuie să înțelegi că viața nu e mereu dreaptă.

Am izbucnit:

— Nu vreau dreptate! Vreau doar să mă vezi!

A urmat o tăcere apăsătoare. Gemenii au început să plângă din camera lor și mama a fugit la ei fără să-mi răspundă.

Zilele au trecut la fel: eu tăcută, ei ocupați cu gemenii. La un moment dat, rudele au început să comenteze:

— Ilinca s-a schimbat… E tot mai retrasă…
— Poate are un băiat…
— Sau poate e nerecunoscătoare…

M-am simțit judecată fără drept de apel. La o aniversare de familie, mătușa Mariana mi-a spus direct:

— Să știi că nu e frumos cum te porți cu mama ta. Ea face totul pentru voi!

Am încercat să-i explic:

— Nu e vorba doar despre mine… E despre cum mă simt…

Dar nimeni nu părea să mă asculte cu adevărat. Eram etichetată drept „copilul problemă”, „fata dificilă”, „cea care nu știe să aprecieze”.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă cu mama — care mi-a spus că îi fac viața grea — am ieșit pe balcon și am privit orașul adormit. M-am întrebat dacă există vreo familie în care toți copiii sunt iubiți la fel sau dacă peste tot există „copilul uitat”.

Când am luat bacalaureatul și am plecat la facultate în Cluj, am simțit pentru prima dată libertatea. Dar rana din suflet nu s-a vindecat. Vorbeam rar cu ai mei; discuțiile erau scurte și reci.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Ilinca, te rog să mă ierți dacă te-am rănit… Poate n-am știut cum să fiu mamă pentru trei copii…

Am plâns împreună la telefon. I-am spus că încă doare, dar că încerc să o înțeleg.

Acum sunt adult și încă mă lupt cu sentimentul că trebuie să demonstrez ceva ca să fiu iubită. Mă întreb adesea: oare câți copii ca mine trăiesc cu această povară? Oare câți dintre noi rămânem tăcuți din frica de a nu fi judecați?

Poate că ar trebui să vorbim mai des despre copiii care nu cer prea mult — ci doar puțină atenție și iubire egal împărțită. Voi ce credeți? E vina copilului dacă cere ceea ce i se cuvine?