Între două lumi: ziua de naștere a Lenei și umbra trecutului

— Nu pot să cred că ai invitat-o pe Maria! — vocea mamei mele răsună în bucătărie, printre aburii de la ciorba care clocotește pe aragaz. Mă opresc din tăiatul tortului, cu cuțitul suspendat în aer. Lena, fetița mea de doi ani, se joacă liniștită cu cuburile colorate pe covor, fără să știe că ziua ei de naștere e pe cale să devină câmp de luptă.

— N-am invitat-o, mamă. A sunat aseară și a spus că vrea să-i aducă Lenei o păpușă. Ce era să fac? Să-i spun să nu vină? — răspund încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu vreau ca Lena să mă vadă plângând. Nu azi.

Mama oftează și-și șterge mâinile pe șorțul cu flori. — Ivana, nu înțelegi? Femeia asta nu a făcut decât să te rănească. Și pe Dario l-a crescut așa cum l-a crescut… uite unde a ajuns! A uitat de ziua fiicei lui!

Mă uit la ceas. E aproape ora douăsprezece. O oră până când Maria va apărea la ușă, cu zâmbetul ei fals și cu parfumul dulceag care mi-a impregnat amintirile din anii de căsnicie. Îmi amintesc cum mă privea mereu cu suspiciune, cum îmi critica fiecare decizie: „Ivana, sigur vrei să te întorci la muncă așa repede? Copilul are nevoie de tine.” Sau: „Nu-i da ciocolată, îi strici dinții!”

Dar azi nu e despre mine. Azi e despre Lena. Și Lena o iubește pe bunica Maria, chiar dacă nu știe încă ce înseamnă toate conflictele dintre adulți.

Telefonul vibrează pe masă. Un mesaj de la Dario: „Nu pot ajunge azi. Să-i spui La mulți ani din partea mea.” Atât. Fără scuze, fără explicații. Îl simt ca pe o palmă rece peste obraz. Mă așez lângă Lena și o iau în brațe.

— Mami, tort? — mă întreabă ea cu ochii mari.

— Da, iubita mea, imediat tăiem tortul.

Sună soneria. Mama mă privește tăios. — Să nu mă pui să stau la masă cu ea!

Deschid ușa. Maria stă în prag, cu un buchet de lalele galbene și o pungă roz cu fundiță. — La mulți ani, Lena! — exclamă ea teatral, ignorând privirea rece a mamei mele.

Lena fuge spre ea și se agață de fusta Mariei. — Bunica! Cadou?

Maria îi întinde păpușa și o strânge la piept. Pentru o clipă, văd în ochii ei o sinceritate pe care n-am mai văzut-o demult. Poate chiar niciodată.

— Ivana, pot să intru? — mă întreabă încet.

— Intră… — răspund fără vlagă.

Atmosfera e tensionată ca un fir de sârmă întins la maximum. Mama se retrage în sufragerie, bombănind ceva despre „lipsa de rușine”. Eu încerc să zâmbesc, dar simt cum mi se strânge stomacul.

Maria se așază pe covor lângă Lena și începe să-i arate cum funcționează păpușa. Lena râde în hohote. Pentru ea nu există trecut sau resentimente; există doar prezentul colorat al jucăriilor și al iubirii necondiționate.

— Ivana… — începe Maria după câteva minute de liniște apăsătoare — știu că nu sunt binevenită aici. Dar Lena e tot ce mi-a rămas din Dario. El… el s-a îndepărtat de toți. Nu știu ce să mai fac cu el.

O privesc atent pentru prima dată după mult timp. Ridurile din jurul ochilor îi sunt mai adânci, părul vopsit blond e prins într-un coc neglijent. Pare obosită, mai bătrână decât o țineam minte.

— Nu e vina mea că Dario nu vine — îi spun apăsat, dar fără răutate. — Nici a ta. Dar mama mea are dreptate: între noi au fost prea multe lucruri nespuse.

Maria oftează și-și frământă mâinile. — Știu că am greșit față de tine. Poate am fost prea dură… Am vrut doar ce era mai bine pentru fiul meu și pentru Lena.

— Ai vrut ce era mai bine pentru voi — îi răspund, simțind cum mi se ridică un nod în gât. — Dar eu? Eu unde eram?

Se lasă o tăcere grea. Lena ne privește curioasă, apoi se întoarce la păpușa ei.

— Ivana… te rog… lasă-mă să vin din când în când la Lena. Nu vreau să-i lipsesc din viață așa cum îi lipsește tatăl ei.

Simt cum mă sfâșie pe dinăuntru dorința de a proteja copilul meu de tot ce a fost toxic în familia noastră și nevoia de a-i oferi totuși rădăcini, chiar dacă unele sunt bolnave sau uscate.

Mama intră brusc în cameră cu farfurii pentru tort.

— Nu cred că e potrivit ca Maria să stea prea mult aici — spune răspicat, fără să o privească direct.

Maria se ridică încet și își ia geanta.

— Am să plec… Nu vreau să stric ziua nimănui.

Lena începe să plângă: — Bunica pleacă! Nu pleca!

Mă uit la mama mea, apoi la Maria. Îmi simt inima sfâșiată între două lumi: una care vrea să uite trecutul și alta care nu poate trăi fără el.

— Rămâi la tort — îi spun Mariei cu voce tremurată. — Pentru Lena.

Maria se oprește în prag și mă privește cu ochii umezi. Mama oftează resemnat și se așază la masă fără un cuvânt.

Trecem prin momente stânjenitoare: tăiem tortul, cântăm „La mulți ani”, Lena suflă în lumânări și râde fericită între două bunici care nu-și vorbesc direct niciodată. Dar pentru câteva clipe, suntem o familie ciudată, ruptă între trecut și viitor.

După ce pleacă toți invitații și casa rămâne goală, mă așez lângă Lena care doarme liniștită cu păpușa nouă în brațe.

Mă întreb: Oare fac bine lăsând-o pe Maria în viața Lenei? Unde se termină datoria față de copil și unde începe dreptul meu la liniște? Poate cineva să rupă complet legătura cu trecutul fără să-i rănească pe cei mici?