Între două mese: Povestea unei cine care a schimbat totul

— Iar ai pus prea multă sare, Ana, oftează Radu, împingând farfuria puțin mai departe de el. Mă uit la ciorba aburindă, la felul în care lumina becului se joacă pe suprafața ei, și simt cum obrajii mi se înroșesc. E a treia oară săptămâna asta când găsesc ceva de comentat la ce am gătit.

— La mama ta ai mâncat aceeași ciorbă și ai cerut două porții, îi spun, încercând să-mi țin vocea calmă.

Radu ridică din umeri, fără să mă privească.

— La mama e altfel. Nu știu cum face, dar îi iese mai bună.

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu izbucnesc. În mintea mea, se derulează toate momentele în care am stat ore întregi în bucătărie, încercând să-i gătesc exact ce-i place. Am citit rețete, am sunat-o pe mama lui să-i cer sfaturi, am încercat să reproduc gusturile copilăriei lui. Dar nimic nu pare să fie destul.

După cină, strâng farfuriile în liniște. Radu se uită la televizor, absent. Mă simt invizibilă. În baie, mă privesc în oglindă și mă întreb: unde am greșit? Oare chiar nu sunt bună de nimic? Sau e ceva mai mult la mijloc?

A doua zi, la serviciu, nu mă pot concentra. Colega mea, Ioana, mă întreabă dacă sunt bine.

— Nu prea, îi spun sincer. Am impresia că orice fac acasă nu e suficient.

Ioana oftează.

— Știi că și eu am trecut prin asta cu Mihai. La început, tot compara mâncarea mea cu cea a mamei lui. Dar la un moment dat i-am spus clar: dacă vrei să mănânci ca la mama acasă, du-te acolo!

Zâmbesc amar. Eu nu am curajul ăsta. Mi-e teamă că dacă îi spun ceva, o să creadă că sunt rea sau nerecunoscătoare. Și totuși, nu pot să nu mă întreb: de ce la mama lui mănâncă orice și acasă nimic nu-i convine?

Sâmbătă mergem la socri. Mama lui Radu ne întâmpină cu zâmbet larg și masa plină.

— Poftiți la masă! Am făcut ciorba aia care-ți place ție, Radule!

Radu se așază primul și începe să mănânce cu poftă. Îl privesc cum își umple farfuria a doua oară și râde cu poftă la glumele tatălui său. Eu abia ciugulesc din ciorbă. Mama lui mă întreabă dacă nu-mi place.

— Ba da, e foarte bună, răspund politicos.

În drum spre casă, Radu e vesel.

— Vezi ce simplu e? La mama totul are gust!

Nu mai răspund. În seara aceea, când ajungem acasă, mă trântesc pe pat și plâng în pernă. Mă simt umilită și neputincioasă. Oare chiar nu sunt în stare să fac nimic bine?

Duminică dimineață primesc un mesaj de la mama mea: „Te iubesc și sunt mândră de tine.” Îmi dau lacrimile din nou. Mă gândesc la copilăria mea, la mesele simple de acasă, la felul în care mama ne aduna pe toți în jurul mesei și ne făcea să ne simțim importanți. Niciodată nu ne critica pentru că nu mâncam tot sau pentru că nu ne plăcea ceva. Totul era despre dragoste și împreună.

Seara încerc din nou să gătesc ceva special pentru Radu: sarmale după rețeta mamei lui. Când le pun pe masă, le privește suspicios.

— Parcă-s cam uscate…

Simt cum ceva se rupe în mine.

— Radu, spune-mi sincer: chiar nu-ți place nimic din ce gătesc? Sau e altceva?

Se uită la mine surprins.

— Nu știu… Poate că m-am obișnuit cu gustul de acasă.

— Și eu sunt acasă acum! îi spun cu voce tremurată. Asta e casa noastră!

Tace câteva secunde.

— Nu vreau să te superi… Dar parcă mereu compar fără să vreau.

— Știi cât mă doare asta? Cât mă străduiesc să-ți fie bine? Cât mă simt mică de fiecare dată când spui că la mama e mai bun?

Radu oftează și se ridică de la masă.

— Nu vreau să ne certăm pentru mâncare…

— Nu e despre mâncare! E despre faptul că simt că nu sunt niciodată suficientă pentru tine!

Rămâne tăcut. Eu plâng din nou după ce pleacă din bucătărie.

În zilele următoare mă retrag tot mai mult în mine. Gătesc doar ce-mi place mie și nu mai aștept validarea lui. Încep să ies mai des cu Ioana sau cu sora mea, Irina. Încet-încet îmi dau seama că problema nu e doar ciorba sau sarmalele. E despre cum ne raportăm unul la altul, despre cât de mult contează cuvintele spuse sau nespuse.

Într-o seară, Radu vine acasă cu o pungă de gogoși calde.

— Am trecut pe la patiserie… Ți-am adus preferatele tale.

Îl privesc surprins.

— Mulțumesc…

Se așază lângă mine pe canapea.

— Am vorbit cu tata zilele astea… Mi-a spus că și el a trecut prin asta cu mama la început. Că mereu compara mâncarea bunicii cu cea a mamei și că a rănit-o fără să-și dea seama.

Îl ascult fără să spun nimic.

— Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți prost… Poate ar trebui să încerc să apreciez mai mult ce faci tu aici, pentru noi.

Simt cum mi se ridică un nod în gât.

— Nu vreau să fiu mama ta… Vreau doar să simt că sunt destul pentru tine.

Radu mă ia de mână.

— Ești. Chiar ești…

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba peste noapte. Dar știu că am nevoie să fiu văzută și apreciată pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine gătesc ca altcineva.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea asta fără să spună nimic? Câte dintre noi ne pierdem în încercarea de a fi „ca la mama lui”, uitând cine suntem cu adevărat?