Între Două Ziduri: Vizita Soacrei Care Mi-a Schimbat Viața

— Maria, nu crezi că ar fi trebuit să folosești ceștile bune? Vocea Elenei, soacra mea, a tăiat aerul din bucătărie ca o lamă subțire. Mâinile îmi tremurau ușor în timp ce turnam cafeaua în ceștile simple, cele pe care le foloseam zi de zi. Radu, soțul meu, stătea la masă cu privirea în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Sunt curate, Elena. Și cafeaua e proaspătă, am zis încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu e vorba doar de curățenie, draga mea. Când ai musafiri, trebuie să arăți respect. Așa am fost eu crescută. La noi în familie, lucrurile astea contează.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când Elena găsea ceva de comentat la felul în care făceam lucrurile. De fiecare dată când venea la noi, parcă aducea cu ea un nor de nemulțumire, iar eu mă simțeam tot mai mică în propria casă.

Radu ridică ochii din telefon și încercă să schimbe subiectul:

— Mamă, hai să bem cafeaua liniștiți. Maria s-a străduit destul azi.

Elena îl privi cu o sprânceană ridicată, apoi se întoarse spre mine:

— Nu e vorba de străduință, Radu. E vorba de respect și de tradiție. Maria trebuie să învețe cum se face.

Am simțit un nod în gât. De câte ori trebuia să demonstrez că sunt suficient de bună pentru familia lor? M-am așezat la masă și am încercat să-mi ascund mâinile sub fața de masă, ca să nu-mi vadă tremurul.

— Poate că la noi acasă nu se făceau lucrurile așa, am spus încet. Mama punea mereu ce avea la îndemână și ne bucuram de prezența celuilalt, nu de ceștile din care bem.

Elena oftă teatral:

— Da, dar aici e altfel. Și dacă vrei să fii parte din familia noastră, trebuie să te adaptezi.

Radu se foi pe scaun, vizibil jenat. Știa că discuția asta nu avea să se termine bine. Eu simțeam cum fiecare cuvânt al Elenei mă strivește puțin câte puțin.

După ce a plecat Elena, casa a rămas tăcută. Radu s-a retras în dormitor fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, privind ceștile goale și întrebându-mă dacă vreodată voi fi suficient de bună pentru ei.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am întors pe toate părțile, rememorând fiecare moment din acea după-amiază. M-am gândit la mama mea, la cât de diferită era viața noastră la țară față de cea pe care o trăiam acum la oraș. La cât de mult mă străduisem să mă adaptez: să gătesc după rețetele Elenei, să țin casa curată ca-n reviste, să fiu mereu prezentabilă când aveam musafiri.

Dimineața următoare, Radu m-a găsit în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Maria… Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Radu. Simt că orice fac nu e niciodată destul. Că nu sunt destul pentru tine sau pentru mama ta.

Radu s-a apropiat și m-a luat în brațe:

— Nu e adevărat. Știi că te iubesc.

— Dar nu iei niciodată apărarea mea! Mereu ești între noi două și alegi să taci. Crezi că nu simt?

Radu a oftat adânc:

— E greu… E mama. Nu vreau să o supăr.

— Și eu? Eu cine sunt pentru tine?

A urmat o tăcere grea. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil — zidul dintre familia lui și ceea ce eram eu înainte să-l cunosc pe Radu.

În zilele care au urmat, Elena a început să vină tot mai des. De fiecare dată găsea ceva de criticat: ba perdelele nu erau destul de albe, ba mâncarea nu avea gustul „de acasă”, ba nu știam să calc cămășile „cum trebuie”. Fiecare vizită era ca o probă pe care trebuia să o trec — și mereu picam.

Într-o seară, după o altă ceartă iscată din nimic, am izbucnit:

— Elena, vă rog… Nu mai pot! Simt că nu mai am loc în propria mea casă!

Ea s-a uitat la mine surprinsă:

— Dar eu doar încerc să te ajut! Să te învăț cum se face!

— Poate că nu vreau să fiu ca dumneavoastră! Poate că vreau să fiu eu însămi!

A urmat o liniște apăsătoare. Radu era martor tăcut între noi două, incapabil să intervină.

În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am sunat-o pe mama și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Fata mea, mi-a spus ea cu voce blândă, tu nu trebuie să dovedești nimănui nimic. Dacă el te iubește cu adevărat, va lupta pentru tine. Dacă nu… va trebui să-ți găsești fericirea altundeva.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă viața mea lângă Radu merita toate aceste sacrificii. Dacă merita să mă pierd pe mine însămi doar ca să fiu acceptată de familia lui.

Într-o dimineață, când Elena a venit din nou neanunțată și a început iar cu observațiile ei tăioase, am luat o decizie:

— Elena, vă rog frumos… De azi înainte vreau ca vizitele dumneavoastră să fie anunțate din timp. Și vă rog să respectați felul meu de a face lucrurile în casa mea.

Ea a rămas fără cuvinte pentru prima dată. Radu s-a uitat la mine surprins — poate chiar mândru — dar nu a spus nimic.

A fost greu la început. Relația cu Elena s-a răcit vizibil, iar Radu a oscilat între noi două mult timp. Dar încet-încet am început să simt că respir din nou în propria casă. Am redecorat bucătăria după gustul meu, am început să gătesc rețete noi și am invitat prieteni fără teama că nu voi fi „suficient de bună”.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată pe deplin de Elena sau dacă relația cu Radu va rămâne la fel de puternică după toate aceste încercări. Dar știu sigur că nu mai pot trăi între două ziduri — cel al așteptărilor lor și cel al propriei mele identități.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să tacă doar ca să fie „pe plac” familiei? Oare când vom avea curajul să spunem: „Asta sunt eu — și merit respect!”?