Între mândrie și iertare: O noapte care a schimbat totul

— Nu mă așteptam să te văd aici, Vlad, am spus cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund emoția în spatele unui ton rece. Era vineri seara, iar televizorul bâzâia pe fundal, dar în clipa în care am auzit cheia răsucindu-se în broască, totul s-a oprit. În prag stătea fiul meu, cu Rareș de mână, privindu-mă cu ochii aceia mari și triști pe care îi știam prea bine.

— Bunicule…, a șoptit Rareș, iar inima mi s-a strâns ca într-o menghină. Nu-l mai văzusem de aproape un an. De când Vlad și-a luat familia și a plecat la București, după ce ne-am certat urât la Crăciun. Nici nu mai știu exact de la ce a pornit totul — poate de la faptul că nu am știut să-i spun că sunt mândru de el, sau poate pentru că am fost prea aspru când a renunțat la slujba din oraș ca să-și urmeze visul cu firma lui de IT.

— Tată, știu că nu e momentul potrivit… dar nu am avut cu cine să-l las pe Rareș weekendul ăsta. Te rog… dacă poți…, a spus Vlad, evitându-mi privirea.

M-am uitat la nepotul meu, care își ținea rucsacul strâns la piept, ca și cum s-ar fi temut că-l voi alunga. În clipa aceea, am simțit cum toate certurile noastre, toate cuvintele grele spuse la nervi, nu mai contau. Dar mândria mea încă mă ținea pe loc.

— Nu trebuia să vii fără să anunți…, am murmurat, dar deja mă mișcam spre bucătărie să-i pun o farfurie cu ciorbă caldă lui Rareș.

Vlad a oftat și a lăsat geaca pe cuier. — Știu. Dar nu mai am pe nimeni aici. Mama ta e bolnavă, iar soția mea e plecată cu serviciul în Germania. Nu vreau să te deranjez… Dar Rareș are nevoie de cineva care să-l asculte. Și cred că tu ești singurul care poate face asta acum.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la tata, cum nici el nu știa să-și arate dragostea altfel decât prin muncă și tăcere. Poate că Vlad avea dreptate — poate că eu eram singurul care putea rupe cercul acesta al orgoliului.

— Hai, Rareș, vino să mănânci ceva cald. Și după aia vedem ce facem cu weekendul ăsta…, am zis încercând să par indiferent.

Rareș s-a luminat la față și s-a așezat la masă. Vlad s-a uitat la mine cu un fel de recunoștință amestecată cu tristețe.

— Mulțumesc, tată. Știu că nu merit după tot ce s-a întâmplat…

L-am întrerupt brusc:

— Nu mai vorbi prostii. Ești fiul meu. Mereu vei avea loc aici, chiar dacă uneori nu știm cum să ne spunem asta.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de sunetul lingurii lovind farfuria. În seara aceea, după ce Vlad a plecat grăbit spre tren, am rămas singur cu Rareș. Am încercat să-l fac să se simtă ca acasă — i-am arătat colecția mea veche de timbre, i-am povestit despre copilăria mea la țară și despre cum mergeam cu bunicul la pescuit pe Olt.

— Bunicule, tu te-ai certat vreodată cu tata tău?, m-a întrebat Rareș înainte de culcare.

Am zâmbit amar:

— De multe ori. Dar niciodată nu l-am urât. Doar că… uneori ne e greu să spunem ce simțim.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, uitându-mă la fotografiile vechi: Vlad copil, eu tânăr și plin de speranțe, soția mea râzând la o petrecere de Paște. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am pus prea mult preț pe reguli și prea puțin pe vorbe bune. Poate că am vrut ca Vlad să fie altfel decât mine și n-am acceptat că are dreptul să-și aleagă drumul.

Dimineața l-am dus pe Rareș în parc. S-a jucat cu alți copii și mi-a povestit despre școala lui din București, despre cât de mult îi lipsesc prietenii din Sibiu și cât de greu îi este fără mama acasă.

— Bunicule, tu crezi că tata mă iubește? Că nu prea stăm împreună…

M-am oprit din mers și l-am privit în ochi:

— Sigur că te iubește. Uneori oamenii mari se pierd în problemele lor și uită să arate ce simt. Dar dragostea nu dispare niciodată.

Când Vlad s-a întors duminică seara să-l ia pe Rareș, părea mai obosit ca niciodată. Am stat amândoi pe bancă în fața blocului, privind cum Rareș se joacă încă o dată înainte de plecare.

— Tată… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus atunci…, a început el încet.

— Și mie îmi pare rău că n-am știut să te ascult mai bine…, i-am răspuns eu.

A fost pentru prima dată după mulți ani când ne-am îmbrățișat fără rețineri. Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe suflet.

După ce au plecat, am rămas singur în apartament, dar pentru prima dată nu m-am mai simțit atât de singur. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu un tată și un bunic mai bun de acum înainte.

Mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm mândria să stea între noi și cei dragi? Oare nu e timpul să spunem „îmi pare rău” înainte să fie prea târziu?