Între patru pereți și două inimi frânte: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Irina, nu înțelegi? Adina are nevoie de apartamentul tău! Nu poți fi atât de egoistă, ești sora ei!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia dacă mai încăpea aerul printre noi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea Adinei, așezată pe scaunul de lângă geam, era plină de așteptare și, parcă, de reproș.
— Dar, mamă, e singurul lucru pe care l-am făcut doar pentru mine, am șoptit, aproape fără vlagă.
— Și ce dacă? Familia e mai importantă decât orice!

Așa a început totul. Sau, poate, totul începuse cu mult înainte, când eram copii și Adina primea mereu ultima felie de cozonac, iar eu trebuia să fiu „cea mare”, „cea responsabilă”, „cea care înțelege”. Am crescut cu sentimentul că trebuie să demonstrez mereu ceva, să fiu mai bună, să nu deranjez, să nu cer. Când am terminat facultatea la București, am muncit pe brânci, două joburi, nopți nedormite, doar ca să pot strânge bani pentru avansul la apartament. Nu mi-a dat nimeni nimic. Nici măcar o vorbă bună.

Când am semnat contractul și am primit cheile, am plâns. Am simțit, pentru prima dată, că exist și eu. Că am un loc al meu, unde nu trebuie să cer voie să respir. Dar bucuria a ținut puțin. La nici două luni după ce m-am mutat, Adina a venit la mine cu ochii roșii și vocea tremurândă:

— Irina, nu mai pot sta cu Radu. M-a dat afară. Nu am unde să mă duc. Te rog, lasă-mă să stau la tine, măcar până îmi găsesc ceva.

Am lăsat-o. Cum să nu o las? E sora mea. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni. Adina nu căuta nimic. Se trezea târziu, își comanda mâncare, vorbea la telefon ore întregi cu prietenele. Eu veneam de la muncă și găseam chiuveta plină, hainele aruncate peste tot, muzica dată tare. Am încercat să-i spun, cu blândețe:

— Adina, poate ar trebui să te gândești să-ți cauți ceva al tău. Știi că și eu am nevoie de spațiu…

A izbucnit în plâns:
— Nu-ți pasă de mine! Mereu ai fost așa, rece și calculată! Eu nu pot să fiu ca tine!

A doua zi, mama m-a sunat:
— Cum poți să fii atât de insensibilă? Adina e în suferință, tu ai tot ce-ți trebuie. O să-i dai apartamentul, nu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Să-i dau apartamentul? Să renunț la tot ce am construit doar pentru că așa vrea mama? Am încercat să explic:
— Mamă, nu pot. E singurul meu loc. Am muncit ani de zile pentru el.

— Nu te mai recunosc, Irina. Ai devenit egoistă. Dacă tata ar fi trăit, nu te-ar fi lăsat să-ți întorci spatele familiei.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn. Tata murise când aveam 16 ani. De atunci, am încercat să fiu „stâlpul” casei, să nu-i lipsesc mamei cu nimic. Dar acum simțeam că nu mai pot. Că nu mai vreau să fiu mereu cea care cedează.

Într-o seară, când am ajuns acasă, Adina era pe canapea, cu mama lângă ea. M-au privit amândouă ca pe un intrus.
— Am decis, mi-a spus mama. Adina va rămâne aici. Tu poți să-ți cauți altceva, ești pe picioarele tale.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Bucureștiul se întindea sub mine, luminile lui pulsau ca o inimă uriașă. M-am întrebat: oare chiar nu merit nimic doar pentru mine? Oare nu am dreptul să spun „nu”? Să fiu și eu, măcar o dată, pe primul loc?

În zilele următoare, am dormit la o prietenă. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Colegii de la muncă mă întrebau de ce sunt abătută. Nu puteam să le spun adevărul. Cine m-ar fi crezut? Că propria familie mă dă afară din casa mea?

Am încercat să vorbesc cu mama. Să-i explic cât de mult mă doare. Dar ea era de neclintit:
— Nu poți să fii fericită dacă sora ta suferă. Asta înseamnă să fii familie.

Dar eu? Eu nu sunt tot familie? Eu nu contez?

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Adina: „Mulțumesc că ai înțeles. O să am grijă de apartament.”

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe stradă, am mers fără țintă ore întregi. M-am oprit pe o bancă în Cișmigiu și am plâns. Pentru prima dată, nu mi-a fost rușine de lacrimile mele. Pentru prima dată, am simțit că nu mai pot să fiu „cea puternică”.

Acum stau în chirie, într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Privesc spre trecut și mă întreb: oare cât trebuie să sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire? Oare voi fi vreodată văzută ca un om, nu doar ca o soluție la problemele altora?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, uneori, să spui „nu” e singura cale să te salvezi. Voi avea vreodată curajul să mă pun pe mine pe primul loc? Sau voi rămâne mereu prizoniera așteptărilor celorlalți?