Lacrimile unui fiu: Scrisoarea pe care nu am apucat s-o citesc niciodată

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-am spus de atâtea ori să nu te atingi de lucrurile lui tata!
Vocea Irinei, sora mea mai mare, răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan, în timp ce eu stăteam în genunchi lângă cutia veche de pantofi în care tata își ținea amintirile. Era la o săptămână după înmormântare și încă nu reușeam să accept că tata nu mai era. Mă agățam de orice lucru care-i purta mirosul, de orice fotografie, orice bilet scris cu mâna lui.
— Nu am vrut să stric nimic, am murmurat, cu ochii în lacrimi. Doar… voiam să simt că e încă aici.
Irina s-a oprit din certat și s-a așezat lângă mine. Pentru prima dată după mult timp, m-a luat în brațe. Am plâns amândoi, fără să spunem nimic. Era o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele noastre.

Tata fusese totul pentru mine. Un om simplu, muncitor la metrou, cu mâinile crăpate și ochii blânzi. Îmi promitea mereu că o să mergem la pescuit la Snagov, dar niciodată nu găsea timp. Mereu apărea ceva: o tură suplimentară, o problemă cu banii, certuri cu mama. În ultimii ani, relația noastră se răcise. Eu eram adolescentul rebel care nu voia să audă de reguli, el era tatăl obosit care nu mai avea răbdare.

În ziua în care a murit, ne-am certat rău. I-am spus lucruri pe care le regret și acum. Când am primit vestea accidentului de la metrou, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu apucasem să-mi cer iertare.

Timpul a trecut greu după aceea. Mama s-a închis în ea însăși, Irina s-a mutat la prietenul ei, iar eu am rămas singur cu fantomele mele. Mergeam la liceu ca un robot, evitam prietenii și mă certam cu oricine încerca să mă ajute. Seara, mă uitam la pozele cu tata și mă întrebam dacă m-a iertat vreodată.

A venit și ziua în care se împlinea un an de la moartea lui. Mama a vrut să mergem la biserică, dar eu am refuzat. Am rămas singur acasă, cu gândurile mele negre. Ploua mocănește afară, iar blocul părea mai trist ca niciodată.

Pe la prânz, cineva a sunat la ușă. Era domnul Popescu, vecinul de la trei, care fusese coleg cu tata la metrou.
— Vlad, am găsit ceva ce cred că ar trebui să vezi.
Mi-a întins o plic vechi, galbenit de vreme.
— Tata mi-a dat asta cu câteva zile înainte să… plece. Mi-a spus să ți-l dau când o să simt că ai nevoie.
Am luat plicul cu mâinile tremurânde. L-am deschis încet și am găsit o scrisoare scrisă cu literele lui mari și stângace:

„Dragul meu Vlad,
Nu știu dacă o să apuc vreodată să-ți spun toate astea față în față. Poate că sunt prea mândru sau poate că nu știu cum să vorbesc despre sentimente. Dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Știu că ne-am certat mult în ultimul timp și că poate nu am fost cel mai bun tată. Am greșit mult și îmi pare rău pentru fiecare clipă în care te-am făcut să suferi.

Sper ca într-o zi să mă ierți și să-ți amintești de mine nu pentru greșelile mele, ci pentru momentele frumoase pe care le-am avut împreună. Să nu uiți niciodată cine ești și cât de mult contezi pentru mine.

Cu dragoste,
Tata”

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după un an, am simțit că povara de pe sufletul meu se ridică puțin câte puțin. Am citit scrisoarea de zeci de ori în acea zi. Fiecare cuvânt era ca un pansament pe rănile mele deschise.

Spre seară, mama a venit acasă și m-a găsit cu scrisoarea în mână.
— Ce ai acolo?
I-am dat-o fără să spun nimic. A citit-o încet, iar lacrimile i-au curs pe obraji.
— Știi… tata tău nu știa cum să-și arate dragostea. Dar te-a iubit enorm.

Am stat amândoi pe canapea, ținându-ne de mână, privind ploaia care bătea în geam.
— Poate ar trebui să mergem mâine la biserică, i-am spus încet.
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— Da, cred că ar fi bine.

În noaptea aceea am visat că tata mă lua de mână și mă ducea la pescuit la Snagov. Nu mai conta că nu apucasem să-i spun „iartă-mă”. Simțeam că m-a iertat el pe mine.

Acum mă întreb: câți dintre noi rămânem blocați în regrete și tăceri? Oare cât de mult ne costă orgoliul și lipsa curajului de a spune „te iubesc” sau „iartă-mă” celor dragi? Voi când ați spus ultima dată ce simțiți cu adevărat?