Lasă-mă să-mi trăiesc viața – Povestea unei mame și a fiicei sale

— Elina, nu poți să pleci așa! Am strigat după ea, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se trântea cu un zgomot sec. Geaca ei roșie dispărea pe scări, iar eu rămâneam în prag, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun respirația. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar în aer plutea gustul amar al reproșurilor nespuse.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua când am decis să rămân cu Viorel, soțul meu, de dragul „familiei”, deși știam că nu mai suntem demult o familie. Poate când am început să-i spun Elinei ce să facă, ce să aleagă, cu cine să iasă, ce să viseze. Poate când am uitat să o ascult și am început să o controlez.

Elina are douăzeci și unu de ani și e tot ce mi-a rămas bun pe lume. Dar de câteva luni, nu mai vorbește cu mine decât în răspăr. Se întoarce târziu acasă, nu-mi răspunde la mesaje, iar când încerc să discutăm, mă privește ca pe un dușman. Azi dimineață, când a venit la masă, i-am spus că nu-mi place băiatul cu care se vede. „Nu e pentru tine, Elina. E prea… nu știu… nu simt că te respectă.”

M-a privit cu ochii ei mari, negri, și mi-a spus încet: — Nu vreau să trăiesc viața ta, mamă. Lasă-mă să-mi trăiesc viața mea.

Apoi a plecat. Și eu am rămas singură cu gândurile mele.

Viorel s-a întors acasă pe la prânz, mirosind a țigară și a benzinărie. — Ce-ai pățit? iar eu am dat din umeri. Nu mai aveam putere să-i explic nimic. De ani de zile ne vorbim doar despre facturi și vreme. Elina e singura care aduce culoare în casa asta cenușie.

M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng în tăcere. Mi-am amintit cum era Elina mică: cum fugea prin curte cu genunchii juliți și râdea cu gura până la urechi. Cum venea la mine noaptea, speriată de tunete, și mă ruga să-i spun povești. Atunci îi promiteam că o voi proteja mereu.

Dar ce fel de protecție i-am oferit? Am ținut-o lângă mine ca pe o pasăre într-o colivie. I-am interzis petreceri, i-am ales prietenele, i-am citit mesajele pe ascuns. Am vrut să nu repete greșelile mele — să nu se mărite prea devreme, să nu accepte compromisuri, să nu se piardă într-o relație toxică. Dar poate tocmai frica mea a împins-o departe.

Seara târziu, Elina s-a întors acasă. Am auzit cheia răsucindu-se încet în broască. Am ieșit din dormitor și am găsit-o în hol, cu ochii roșii de plâns.

— Elina… te rog… hai să vorbim.

A dat din cap că nu și-a aruncat geaca pe patul din camera ei. M-am dus după ea.

— Nu vreau să mă cerți iar, mamă! Nu vreau să-mi spui că nu sunt bună de nimic sau că fac alegeri proaste!

— Nu asta vreau… Vreau doar să fii fericită…

— Atunci lasă-mă să încerc! Lasă-mă să greșesc! Lasă-mă să iubesc pe cine vreau!

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să-i spun că nu știu cum să fiu altfel decât protectoare. Că mi-e frică pentru ea. Că Viorel m-a făcut să cred că trebuie să controlez totul ca să nu sufăr iar.

Dar Elina m-a privit cu atâta durere încât n-am mai putut spune nimic.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mamă, plec la Irina câteva zile. Am nevoie de spațiu.”

Am stat ore întregi privind biletul ăla. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta — dacă toate simt că pierd controlul exact când copiii lor au mai mult nevoie de libertate decât de reguli.

Viorel n-a zis nimic când i-am spus că Elina a plecat. S-a uitat la televizor și a oftat: — O să-i treacă.

Dar eu știam că nu e atât de simplu.

În zilele care au urmat, am început să mă gândesc la mine — la fata care eram înainte să mă mărit cu Viorel. La visele mele de a deveni profesoară de română, la serile când citeam poezii pe ascuns sub pătură. La cum m-am pierdut încet-încet în grijile zilnice și în compromisuri mici care au devenit ziduri între mine și fericire.

Poate că Elina are dreptate: trebuie să-și trăiască viața ei, nu pe a mea.

Într-o seară, am sunat-o. Mi-a răspuns după câteva secunde de tăcere.

— Mamă?

— Elina… îmi pare rău. Îmi pare rău că te-am sufocat. Îmi pare rău că n-am știut cum altfel să te iubesc.

A plâns la telefon și mi-a spus: — Și mie mi-e dor de tine… Dar am nevoie să fiu eu însămi.

— Promit că o să încerc să te las… Să fii tu.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă vom reuși vreodată să fim iar aproape ca înainte. Dar știu că trebuie să învăț să-mi las copilul să zboare — chiar dacă asta doare mai tare decât orice despărțire.

Mă întreb uneori: oare câte mame își pierd copiii din prea multă dragoste? Oare putem învăța vreodată să iubim fără teamă? Voi ce credeți?