Legături de sânge: Când un cărucior a dezgropat vechi răni de familie
— Tu chiar nu poți să fii niciodată om? a izbucnit mama, trântind cana de ceai pe masă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile bucătăriei noastre mici din Pitești.
Am rămas cu mâna pe mânerul căruciorului, simțind cum mi se strânge inima. Ana, nepoata mea de 19 ani, stătea în prag, cu ochii mari și umezi, ținându-și burta rotundă cu o mână tremurândă. Era însărcinată în luna a opta și venise să mă roage să-i dau căruciorul lui Vlad, băiețelul meu de doi ani. Nu era un cărucior scump, dar era singurul lucru pe care îl cumpărasem nou, din banii mei, după luni de economii și renunțări.
— Mătușă, te rog… știu că poate nu e momentul potrivit, dar nu am cu ce să-l scot pe bebe la plimbare. Nici nu știu dacă o să am bani să-mi iau unul…
Vocea Anei era atât de firavă încât aproape că nu am auzit-o. Mama s-a întors spre mine cu privirea ei tăioasă:
— Nu vezi că are nevoie? Ce fel de mamă ești dacă nu ajuți?
Am simțit cum mă înroșesc la față. De ce trebuia să fiu mereu eu cea care cedează? De ce nimeni nu vedea cât de greu îmi era și mie? Soțul meu, Doru, lucra în construcții și era mai mult plecat. Eu abia mă descurcam cu Vlad, cu serviciul la supermarket și cu ratele la bancă. Dar nimeni nu părea să țină cont de asta.
— Ana, nu e vorba că nu vreau să te ajut… doar că Vlad încă are nevoie de el. Și nici noi nu stăm prea bine cu banii…
Ana a oftat și a privit în jos. Mama a început să vorbească mai tare:
— Mereu ai fost egoistă! Ți-ai văzut doar de ale tale! Când ai avut tu nevoie, toată lumea te-a ajutat!
Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. Nu era adevărat. Când am rămas însărcinată cu Vlad, am fost singură. Tata murise de câțiva ani, iar mama abia dacă mă suna. Doru era la muncă în Germania atunci. M-am descurcat cum am putut, fără ajutor.
— Mama, te rog… Nu e corect ce spui. Știi bine prin ce am trecut.
— Lasă-mă cu scuzele tale! Ana are nevoie acum!
Am simțit cum mă sufoc. Vlad s-a trezit din somn și a început să plângă. M-am dus la el și l-am luat în brațe. Îi simțeam mirosul dulceag de copil mic și m-am gândit cât de mult m-am chinuit să-i ofer tot ce are nevoie. Căruciorul acela era simbolul tuturor sacrificiilor mele.
În seara aceea n-am dormit deloc. Doru a venit târziu acasă și l-am găsit obosit, cu hainele murdare de var și praf.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el văzându-mă plânsă.
I-am povestit totul printre sughițuri. Doru a oftat adânc:
— E greu… Dar poate că Ana chiar are nevoie mai mult decât noi acum. Vlad poate merge deja pe jos destul de mult…
— Știu… Dar simt că nimeni nu vede cât mă zbat. Parcă mereu trebuie să renunț eu la ceva.
Doru m-a strâns în brațe:
— Știu că ești puternică. Dar uneori trebuie să lași orgoliul deoparte. Poate că așa se vindecă și rănile astea vechi din familie…
A doua zi dimineață am luat o decizie. Am împachetat căruciorul și am sunat-o pe Ana:
— Vino să-l iei. Sper să-ți fie de folos.
Ana a venit cu ochii roșii de plâns și m-a îmbrățișat strâns:
— Mulțumesc, mătușă! N-o să uit niciodată ce ai făcut pentru mine!
Mama s-a uitat la mine cu un fel de mândrie tristă:
— Vezi? Așa trebuie să fie o familie.
Dar eu știam că rana rămânea acolo, undeva adânc. Nu era vorba doar despre un cărucior, ci despre toate momentele în care am simțit că trebuie să mă sacrific pentru ceilalți fără ca cineva să-mi recunoască eforturile.
Seara, când Vlad s-a culcat, m-am uitat pe geam la ploaia care încă mai bătea în sticlă. M-am întrebat dacă vreodată voi reuși să mă simt cu adevărat văzută și apreciată în familia mea.
Poate că uneori trebuie să renunți la ceva drag ca să păstrezi legătura cu cei apropiați. Dar oare cât poți sacrifica din tine până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați fi făcut în locul meu?