Mama a împlinit 70 de ani, așa că am adus-o acasă: Dar curând am realizat că am făcut o greșeală

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi, Irina! vocea lui Sorin răsună în bucătăria noastră, spartă de lumina rece a dimineții. Ținea cana de cafea cu ambele mâini, ca și cum s-ar fi agățat de ea ca să nu spună mai mult. Mama stătea pe scaunul de lângă geam, cu spatele drept, privindu-l pe Sorin cu acea privire tăioasă pe care o știam prea bine din copilărie.

— E mama mea, Sorin. Nu puteam s-o las singură după ce a căzut. Are 70 de ani. Ce voiai să fac? am spus, încercând să-mi țin vocea calmă, dar simțeam cum mi se strânge gâtul.

— Să găsim o soluție împreună! Nu să o aduci aici peste noapte! Copiii abia se obișnuiseră cu rutina lor… și eu… eu nu mai am liniște nici măcar acasă, a continuat el, ridicând tonul.

Mama nu a spus nimic. Doar a oftat și a privit pe fereastră, spre strada unde copiii noștri, Andreea și Vlad, se jucau uneori cu mingea. Am simțit din nou acea vinovăție veche, ca un nod în stomac: nu eram niciodată destul de bună pentru nimeni.

Când tata a murit acum trei ani, mama a rămas singură în apartamentul din Drumul Taberei. Încercam să o vizitez cât puteam, dar serviciul meu la bancă și copiii mă țineau mereu pe fugă. După ce a căzut în baie și vecina doamna Lungu m-a sunat panicată, am știut că nu mai pot amâna. Am împachetat câteva haine și am adus-o la noi.

La început, totul părea suportabil. Mama era tăcută, se uita la televizor sau citea ziarul Libertatea. Dar după câteva zile, a început să-și bage nasul peste tot: „Irina, de ce îi lași pe copii să mănânce dulciuri înainte de masă? Sorin, nu vezi că ai lăsat pantofii în hol?”

Într-o seară, Andreea a venit plângând la mine în dormitor:

— Bunica a zis că sunt obraznică pentru că am vorbit peste ea la masă. De ce e mereu supărată?

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Bunica e doar obosită și speriată. Nu e vina ta.

Dar știam că nu era doar atât. Mama fusese mereu exigentă, critică, greu de mulțumit. Toată copilăria mea am încercat să-i câștig aprobarea. Acum, la 42 de ani, încă mă simțeam ca o fetiță pedepsită când ridica tonul.

Sorin s-a retras tot mai mult în biroul lui sau pleca la serviciu mai devreme. Când venea acasă, abia ne salutam. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, mi-a spus:

— Irina, nu mai pot. Parcă trăiesc cu două soacre sub același acoperiș. Tu nu vezi cum ne schimbăm toți? Vlad nu mai vrea să stea acasă, Andreea plânge din orice… Eu… simt că nu mai e loc pentru mine aici.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de mama și familia pe care mi-am construit-o cu greu. Am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, te rog… încearcă să nu mai fii atât de critică cu copiii și cu Sorin. E greu pentru toți.

Ea m-a privit lung:

— Irina, tu nu înțelegi cât de greu mi-a fost mie să vă cresc singură după ce tata tău a plecat la muncă în Israel? Eu am tras pentru voi! Dacă nu vă place cum sunt, spune-mi și plec!

A izbucnit în lacrimi — prima dată când o vedeam vulnerabilă după mulți ani. M-am simțit vinovată din nou: oare chiar eram nerecunoscătoare?

Zilele au trecut greu. Copiii evitau sufrageria unde stătea mama. Sorin m-a întrebat într-o zi dacă nu ar fi mai bine să găsim un azil privat decent:

— Nu e vorba că n-o iubim… dar ne distrugem familia dacă continuăm așa.

M-am revoltat:

— Nu pot s-o trimit într-un azil! Ce-ar zice lumea? Ce-ar zice rudele?

Dar noaptea mă întrebam dacă nu cumva Sorin avea dreptate. Eram epuizată: serviciu, copii, mama bolnavă și mereu nemulțumită… Nu mai aveam timp nici să respir.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine:

— Mami, când pleacă bunica? Mi-e dor să fim iar noi patru la masă…

M-a durut sufletul. Am realizat că sacrificiul meu îi rănea pe toți cei dragi.

Am avut o discuție grea cu mama:

— Mamă… cred că ar fi mai bine să găsim un loc unde să fii îngrijită cum trebuie. Aici… ne certăm tot timpul și nu vreau să ajungem să ne urâm.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate. Poate e timpul să mă obișnuiesc cu gândul că nu mai sunt tânără… Dar să știi că n-am vrut niciodată să-ți fac rău.

Am plâns amândouă atunci — pentru tot ce n-am spus niciodată una alteia.

Acum mama locuiește într-un centru mic, aproape de noi. O vizitez des cu copiii. Relația noastră s-a schimbat: nu mai suntem prizonierele trecutului nostru comun.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut ceea ce trebuia? Oare poți fi vreodată destul pentru toți cei pe care îi iubești? Sau sacrificiul pentru familie te lasă mereu cu sufletul împărțit?