Mama la 74 de ani: între recunoștință și disperare sub același acoperiș

— Nu mai pune sare, Maria! Ți-am spus de atâtea ori că nu am voie!
Vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu mă opresc cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când îmi reproșează ceva legat de mâncare. Mă uit la ceas: 18:10. În curând vine și Vlad de la serviciu, iar copiii, Ana și Radu, se ceartă deja pe telecomandă în sufragerie.

Când am decis să o aduc pe mama să locuiască cu noi, după ce tata a murit și apartamentul ei din Berceni a devenit prea mare și prea gol, am crezut că fac ceea ce trebuie. „E mama ta, Maria”, mi-am spus. „Nu poți s-o lași singură.” Vlad a fost de acord, deși am văzut o umbră de îndoială în ochii lui. „O să fie greu, dar ne descurcăm”, mi-a zis, strângându-mă în brațe.

Primele zile au fost ca un bal mascat: politețuri, zâmbete forțate, promisiuni că totul va fi bine. Mama a venit cu două valize și o pungă plină cu medicamente. S-a instalat în camera de oaspeți și a început să-și aranjeze lucrurile cu o meticulozitate care m-a făcut să mă simt ca o musafiră în propria casă.

— Nu mai țineți laptele aici, se strică! Și cine lasă lumina aprinsă la baie?

Încercam să-i explic că avem frigider nou și becuri economice, dar nu părea să conteze. În fiecare zi găsea ceva de criticat: felul în care Vlad își lăsa pantofii la ușă, faptul că Ana nu-și face patul perfect sau că Radu mănâncă prea multe dulciuri.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Vlad a venit la mine în bucătărie. Avea cearcăne adânci și mirosul de cafea îi plutea în jur ca o aură.

— Maria, trebuie să vorbim. Nu vreau să te rănesc, dar… mama ta ne sufocă. Copiii nu mai vor să stea acasă, eu mă simt ca un chiriaș. Nu mai e liniște.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Îl înțelegeam pe Vlad, dar cum să-i spun mamei că nu se poate adapta? Cum să-i spun unei femei care a muncit toată viața la fabrica de textile din Colentina, care a crescut singură doi copii după ce tata a plecat pentru doi ani la muncă în Italia, că acum nu mai are loc în viața mea?

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama plângând în camera ei. Stătea pe marginea patului, cu poza tatei în mână.

— Ce faci, mamă?
— Mi-e dor de casa mea… Aici nu mă simt bine. Parcă nu mai sunt bună de nimic.

M-am așezat lângă ea și am încercat s-o iau în brațe, dar s-a tras ușor.

— Nu vreau să vă deranjez… Dar nici singură nu pot. Ce să fac?

N-am avut răspuns. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de părintele care m-a crescut și nevoia de liniște a familiei mele. Oricât încercam să împac pe toată lumea, simțeam că mă pierd pe mine.

Într-o zi de duminică, când Vlad era plecat cu copiii la film, am stat cu mama la masă. Am încercat să vorbim deschis.

— Mamă, știu că nu-ți e ușor aici. Nici nouă nu ne e simplu. Poate ar trebui să găsim o soluție… Poate o doamnă care să te ajute la tine acasă? Sau un centru unde sunt oameni de vârsta ta?

S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— M-ai adus aici ca pe un bagaj vechi… Acum vrei să mă trimiți la azil?

Am simțit cum mă arde rușinea pe obraji. Nu voiam asta. Dar nici nu mai puteam continua așa.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Vlad m-a găsit plângând în baie.

— Maria, nu e vina ta. E greu pentru toți. Dar trebuie să te gândești și la tine.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Ioana, care locuiește la Brașov.

— Ioana, nu mai pot… Mama nu se adaptează aici. Poate ar trebui să stea o perioadă la tine?

Ioana a oftat:

— Știi bine că apartamentul meu e mic și copiii mei sunt mici… Dar poate găsim împreună o soluție.

Am început să căutăm variante: asistență la domiciliu, centre de zi pentru vârstnici, grupuri de socializare pentru pensionari. Mama a refuzat totul.

— Nu vreau străini prin casă! Nu vreau să fiu lăsată printre necunoscuți!

Într-o noapte am visat că eram din nou copil și mama mă ținea de mână pe drumul spre școală. M-am trezit plângând și am realizat cât de mult s-au schimbat rolurile: eu eram acum cea responsabilă pentru ea.

Au trecut luni de zile între încercări eșuate și discuții tensionate. Relația mea cu Vlad s-a răcit; copiii au început să evite casa; eu mă simțeam tot mai vinovată și neputincioasă.

Într-un final, mama a acceptat să meargă două zile pe săptămână la un centru pentru vârstnici din cartier. Acolo a cunoscut-o pe tanti Viorica și au început să croșeteze împreună. Acasă era încă tensionată atmosfera, dar măcar aveam câteva ore de liniște.

M-am întrebat adesea: oare am făcut bine? Oare există vreo cale prin care să nu pierzi nici părintele care te-a crescut, nici familia pe care ai construit-o? Sau suntem condamnați să alegem mereu între trecut și prezent?

Poate voi aveți răspunsul… Cum împaci dragostea pentru părinți cu nevoia de liniște a familiei tale? Voi ce ați fi făcut?