Mândria bunicii: între laude și adevăruri nespuse

— Nu mai spune, mamă, că ai grijă de el! Când ai venit ultima dată să-l vezi? striga mama, cu ochii umezi și vocea tremurândă, în timp ce eu stăteam ascuns după ușa bucătăriei, cu inima bătându-mi nebunește.

Bunica, cu mâinile în șold și privirea ei tăioasă, nu părea deloc afectată. — Eu am muncit toată viața! Dacă nu eram eu, nici tu nu ajungeai aici! Și să nu-mi spui că nu-mi pasă de nepotul meu! Toată lumea știe cât îl iubesc!

Așa începea aproape fiecare vizită a bunicii Paraschiva. Venea rar, dar când venea, casa se umplea de miros de cozonac și de vorbe mari. Îi plăcea să se laude: cu rețetele ei „secrete”, cu cât de bine gătește, cu cât de frumos a crescut-o pe mama și, mai ales, cu mine. În sat, toți știau că sunt „nepotul Paraschivei”, cel care „a luat premiul întâi la școală”, „știe engleză” și „e cel mai cuminte băiat”.

Adevărul era altul. Bunica mă văzuse de vreo cinci ori în toată copilăria mea. Nu venea la serbări, nu mă suna de ziua mea. Dar când mergeam la țară, mă lua de mână și mă plimba prin sat ca pe un trofeu. — Uite-l pe băiatul meu! Ce frumos e! Ce deștept! Și toți vecinii dădeau din cap aprobator, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea acelor laude.

Mama încerca mereu să tempereze lucrurile. — Las-o, dragule, așa e ea. Nu știe altfel să arate că-i pasă. Dar eu voiam mai mult. Voiam să mă întrebe ce-mi place, să stea cu mine la povești, să mă țină în brațe când mi-e frică.

Într-o vară, când aveam doisprezece ani, am stat două săptămâni la bunica. Era cald, iar casa ei mirosea a busuioc și a vechi. În fiecare dimineață mă trezea devreme: — Hai, băiete, să vezi cum se mulge vaca! Hai să culegem roșii! Hai să mă ajuți la prăjituri!

Dar după-amiaza dispărea la vecine. Se ducea la tanti Florica sau la tanti Ileana și povestea ore întregi despre mine. — Nepotul meu citește cărți în engleză! Nepotul meu știe să cânte la pian! Eu stăteam singur pe prispă și mă uitam la câinele care dormea la umbră.

Într-o zi am prins curaj și i-am spus:
— Bunico, tu chiar crezi tot ce spui despre mine?
Ea s-a uitat lung la mine și a râs scurt:
— Cum să nu cred? Ești cel mai bun nepot!
— Dar tu nici nu știi ce-mi place mie…
A tăcut o clipă, apoi a schimbat vorba:
— Hai să-ți dau niște plăcintă caldă.

Am simțit atunci că între noi e un zid pe care niciun cozonac sau plăcintă nu-l poate dărâma. M-am întrebat dacă nu cumva bunica se laudă cu mine ca să uite că e singură. Că tata a plecat de mult și mama n-a avut niciodată curajul s-o contrazică față în față.

Când m-am întors acasă, mama m-a întrebat:
— Ți-a fost bine?
Am dat din cap că da, dar în sufletul meu era un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic.

Anii au trecut. Am crescut, am plecat la facultate în București. Bunica suna rar și atunci doar ca să-i spun mamei ce mai fac. Dar în sat povestea tuturor că sunt „mare doctor” (deși eram încă student), că am „prietenă frumoasă” (nici vorbă!) și că „vin acasă de fiecare dată când pot” (de fapt, abia ajungeam o dată pe an).

Într-o iarnă am primit vestea că bunica e bolnavă. M-am dus la ea la spital. Era slabă și micșorată în patul acela alb. Când m-a văzut, ochii i s-au luminat:
— Uite-l pe nepotul meu! A venit să mă vadă!
Am stat lângă ea ore întregi. Pentru prima dată am simțit că nu mai are puterea să se laude. M-a ținut de mână și mi-a spus încet:
— Să nu uiți niciodată cine ești…

După ce a murit, am găsit într-un sertar un caiet vechi. Era plin cu decupaje din ziare despre olimpiadele mele, poze de la serbări la care nu fusese niciodată și scrisori netrimise către mine. În fiecare pagină era scris mare: „Sunt mândră de tine!”

Atunci am înțeles: bunica nu știa altfel să iubească decât lăudându-se cu mine. Poate că nu era cea mai bună gazdă sau cea mai pricepută bucătăreasă, dar era singura care credea cu adevărat că sunt special.

M-am întrebat adesea: dacă ar fi știut să-și arate dragostea altfel, oare relația noastră ar fi fost mai apropiată? Sau poate fiecare generație are propriul mod stângaci de a iubi? Voi ce credeți?