Moștenirea care ne-a schimbat pe toți

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să ne întrebi?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mama stătea cu mâinile împreunate pe masă, privindu-mă cu ochii ei blânzi, dar obosiți. Alexandru, fratele meu mai mic, se juca tăcut cu o mașinuță pe covorul tocit.
— Radu, nu e totul despre bani… Eliza are nevoie mai mare decât noi. Tu ai un acoperiș deasupra capului, chiar dacă e la socrii. Ea stă cu toții înghesuiți într-un apartament de două camere.
— Și eu? Eu unde stau? La socrii! Nu vezi că nu mai pot? Mă simt ca un musafir în propria viață!
Mama a oftat și a privit pe geam, unde ploaia bătea mărunt în pervaz.
— Știu că nu e ușor. Dar uneori trebuie să facem ce e corect, nu ce e ușor.
Am ieșit trântind ușa, simțind cum mi se strânge inima de furie și neputință. De trei ani locuiam cu Ana, soția mea, și cu socrii ei, într-un apartament din Drumul Taberei. Încercam să punem bani deoparte pentru un avans la o garsonieră, dar salariul meu de profesor și al Anei de asistentă medicală abia ne ajungeau pentru cheltuieli. În plus, după ce tata a murit, Alexandru a rămas doar în grija mea și a mamei. Avea doar 12 ani și era încă un copil speriat de lumea asta mare.

În seara aceea, Ana m-a găsit pe balcon, fumând nervos.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul printre dinți strânși. Ana m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Știi… poate mama ta chiar a făcut ce a simțit că e bine. Și noi am primi ajutor dacă am avea nevoie.
— Dar avem nevoie! Nu vezi?
Ana mi-a pus mâna pe umăr.
— Poate că nu la fel de disperat ca mătușa Eliza. Hai să nu judecăm prea aspru.

Zilele au trecut greu. Mama mergea des la Eliza să o ajute cu copiii și cu treburile casei. Eu mă simțeam tot mai străin în familia mea. Socrul meu bombănea mereu că „nu se mai termină odată cu statul ăsta la noi”, iar soacra încerca să ne facă loc printre hainele și lucrurile lor vechi.

Într-o duminică, am primit un telefon neașteptat de la mătușa Eliza.
— Radu, vino până la noi diseară. Vreau să vorbim.
Am mers împreună cu Ana și Alexandru. Apartamentul lor era plin de copii gălăgioși și miros de mâncare gătită. Eliza ne-a întâmpinat cu ochii în lacrimi.
— Radu, știu că ești supărat pe mama ta… Dar vreau să-ți spun ceva.
A scos dintr-un sertar o cutie veche și mi-a întins-o.
— Aici sunt niște bijuterii de familie și câteva acte de pământ de la bunici. Mama ta a zis că nu vrea nimic, dar eu nu pot să primesc totul. Vreau să împărțim. Știu cât te-ai sacrificat pentru Alexandru și cât de greu vă este.
Am rămas fără cuvinte. Ana m-a strâns de mână sub masă.

În următoarele luni, lucrurile au început să se schimbe. Cu ajutorul Elizei și al mamei, am reușit să vindem o bucată mică de teren moștenită și am avut avansul pentru o garsonieră modestă. Alexandru s-a mutat cu noi și a început să se deschidă mai mult; nu-l mai vedeam atât de speriat.

Dar conflictele nu au dispărut peste noapte. Socrul meu a refuzat să vorbească cu mine luni întregi după ce ne-am mutat, spunând că „nu știe să aprecieze nimeni ce face pentru familie”. Mama încă mergea des la Eliza și uneori simțeam că îi pasă mai mult de sora ei decât de mine.

Într-o seară ploioasă, când tocmai terminasem de despachetat ultimele cutii în noua noastră casă, mama a venit la noi cu o pungă plină de plăcinte calde.
— Radu… pot să stau puțin?
Am dat din cap și am privit-o cum se așază pe canapea lângă Alexandru.
— Știu că ai fost supărat pe mine. Dar vreau să-ți spun ceva: familia nu înseamnă doar sânge sau moșteniri. Înseamnă să fii acolo când cineva are nevoie, chiar dacă doare sau pare nedrept.
M-am uitat la ea și am simțit cum mi se topește toată furia adunată în lunile acelea grele.
— Poate ai dreptate, mamă… Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să câștigi altceva mai important.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Am început să mergem mai des la Eliza; copiii ei s-au împrietenit cu Alexandru și am început să ne simțim din nou ca o familie mare, chiar dacă nu perfectă.

Uneori mă întreb: oare cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru cei dragi? Și dacă generozitatea mamei mele n-ar fi existat, am fi fost vreodată atât de uniți? Poate că adevărata moștenire nu e cea lăsată în acte sau bijuterii, ci cea care rămâne în sufletul nostru.