Noaptea în care am pierdut-o și am regăsit-o pe Sofia: O poveste despre frică, speranță și răni de familie

— Nu, nu, nu, nu! Sofia, te rog, respiră! Am urlat cu disperare, strângând-o la piept pe fetița mea de doar două săptămâni. Simțeam cum lumea se prăbușește în jurul meu, cum tot ce era sigur până atunci se dizolvă într-un haos de frică și neputință. Lumina slabă din camera copilului dansa pe pereți, iar soția mea, Irina, a intrat val-vârtej, cu ochii mari de panică.

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut cu copilul? a țipat ea, vocea ei tăioasă tăindu-mi sufletul ca un cuțit. Nu făcusem nimic. Doar o țineam în brațe, îi cântam încet, iar apoi… liniște. O liniște groaznică.

Am fugit amândoi spre ușă, cu Sofia inertă în brațele mele. Am coborât scările blocului din Drumul Taberei aproape căzând peste ele. Vecina de la trei a deschis ușa speriată când ne-a auzit urlând. — Sunați la salvare! am strigat. — Copilul nu mai respiră!

În ambulanță, totul era un vârtej de lumini albastre și voci grăbite. Un paramedic, domnul Popescu, mi-a smuls copilul din brațe și a început să-i facă masaj cardiac. Irina plângea necontrolat lângă mine. M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei nu doar frica, ci și o furie mocnită. O furie care nu era doar pentru momentul acesta, ci pentru toate certurile noastre din ultimele luni, pentru oboseala care ne-a transformat în străini.

La spitalul Grigore Alexandrescu, ne-au lăsat pe un hol rece, sub un neon palid. Am stat acolo ore întregi, fără să știm dacă Sofia trăiește sau nu. Irina nu mi-a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu acea privire care mă acuza de tot ce era rău în viața noastră. Și poate că avea dreptate.

În acele ore lungi, mi-am amintit de tata. Cum mă certa când eram mic pentru orice greșeală. Cum nu m-a iertat niciodată că am spart geamul cu mingea sau că am luat o notă proastă la matematică. M-am întrebat dacă și eu eram la fel cu Irina și cu Sofia — mereu prea aspru, mereu prea obosit ca să mai fiu blând.

— Dacă moare… dacă moare e vina ta! a șoptit Irina printre dinți, fără să mă privească.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară. Am început să plâng ca un copil pe treptele spitalului. Un bărbat bătrân, cu o pungă de plastic în mână, s-a oprit lângă mine.

— Ești tată? m-a întrebat.

Am dat din cap.

— Și eu am pierdut un copil acum mulți ani. Nu există durere mai mare. Dar să știi că nu e vina ta. Niciodată nu e vina ta pe deplin.

Am vrut să-l cred, dar nu puteam. M-am gândit la toate momentele în care am ridicat tonul la Irina pentru că era prea obosită să facă ordine sau pentru că nu găsea suzeta Sofiei. La toate momentele în care am simțit că viața mea s-a terminat odată cu venirea copilului — și cât de vinovat mă simțeam pentru asta.

Când m-am întors în salon, Irina stătea pe un scaun de plastic, cu mâinile strânse în poală.

— Mama ta a sunat. Vrea să vină aici.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama și Irina nu se suportau deloc. Mama mereu îi spunea Irinei că nu e destul de bună pentru mine, că nu știe să crească un copil. Irina îi răspundea cu tăceri reci sau replici acide.

— Să vină dacă vrea. Nu-mi pasă acum.

A venit după o oră. A intrat hotărâtă pe ușă, cu o pungă cu mere și biscuiți — ca și cum asta ar fi putut repara ceva.

— Ce s-a întâmplat? De ce n-ați fost mai atenți? a început ea imediat.

Irina a izbucnit:

— Poate dacă n-ai fi criticat tot timpul, n-aș fi atât de stresată! Poate dacă ai fi ajutat cu ceva…

Mama a ridicat tonul:

— Eu? Eu v-am crescut pe toți singură! Voi nici măcar nu știți ce-i aia greutate!

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei cele mai importante din viața mea — și totuși atât de străine una față de alta.

Apoi a apărut doctorița Marinescu. O femeie tânără, cu ochi obosiți dar blânzi.

— Sofia e stabilizată acum. A avut un episod de apnee severă, dar am reușit să o aducem înapoi. Va trebui să rămână sub observație câteva zile.

Am izbucnit în lacrimi de ușurare. Irina s-a prăbușit pe umărul meu și pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou împreună.

În zilele următoare am stat lângă pătuțul Sofiei din spital, ținând-o de mână pe Irina și încercând să vorbim despre tot ce nu ne-am spus luni întregi: despre frică, despre oboseală, despre cât de greu e să fii părinte când nimeni nu te-a învățat cum să fii blând nici cu tine însuți.

Mama venea zilnic cu supă caldă și mereu aceleași sfaturi nesolicitate. Dar într-o seară a venit mai tăcută ca oricând și mi-a spus:

— Știi… când erai mic și te îmbolnăveai, îmi era atât de frică încât te certam doar ca să scap eu de vinovăție. Poate că n-am știut nici eu să fiu blândă…

Am privit-o altfel atunci — ca pe o femeie care a făcut tot ce a putut cu ce a avut.

Când am ieșit din spital cu Sofia în brațe, soarele strălucea peste București ca o promisiune nouă. Dar știam că rănile noastre nu se vor vindeca peste noapte.

Acum, când o privesc pe Sofia dormind liniștită acasă, mă întreb: oare putem vreodată ierta destinul pentru ceea ce ne ia sau ne dă? Sau trebuie să învățăm să ne iertăm pe noi înșine înainte de toate?