„Nu mai ai mamă!” — Povestea unei familii sfâșiate de loialitate și neînțelegeri

— Cum adică, „mama e cea mai bună din lume”? Ai uitat cine te-a crescut, Petre?
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca o sentință în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mama mea, Maria, stătea cu mâinile strânse în poală, privindu-mă cu ochii umezi. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi, ca o ceață grea de toamnă.

— Nu am vrut să spun nimic rău… doar că mama…
— Lasă, nu te scuza! — a izbucnit mama. — E clar că nu mai am loc în viața ta. Ai ales!

Totul pornise de la o simplă masă de duminică. Eu, Petre, 32 de ani, proaspăt căsătorit cu Irina, încercam să împac două lumi: familia în care m-am născut și familia pe care mi-am construit-o. În acea zi, am vrut doar să-i mulțumesc mamei pentru sarmalele ei perfecte. Dar cuvintele mele au sunat ca o trădare pentru soacra mea, care se simțea mereu în competiție cu mama.

— Petre, tu nu vezi că mă umilești? — a continuat Lidia, ridicându-se brusc de la masă. — Eu nu exist pentru tine? Eu nu gătesc? Eu nu am grijă de voi?

Irina încerca să calmeze spiritele:
— Mamă, te rog… Nu e cazul să ne certăm pentru așa ceva.

Dar era prea târziu. Mama s-a ridicat și ea, tremurând:
— Să știi că nu mai ai mamă! Să te duci la soacră-ta când ai nevoie de ceva!

A ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Am rămas împietrit, cu furculița în mână și inima sfâșiată. Irina plângea în tăcere. Lidia bombănea:
— Așa e când nu știi să-ți ții gura…

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama nu-mi răspundea la telefon. Mergeam la ea acasă și găseam ușa încuiată. Vecina, tanti Viorica, mă privea cu milă:
— Las-o, dragule… E mândră, dar îi va trece.

Dar nu-i trecea. În fiecare seară mă întrebam dacă am greșit eu sau dacă orgoliile celor două femei au crescut atât de mari încât nu mai era loc pentru mine între ele.

Irina încerca să mă susțină:
— Petre, poate ar trebui să-i scrii o scrisoare. Să-i spui ce simți.

Am scris pagini întregi pe care le-am rupt apoi. Cum să-i explic mamei că iubirea pentru ea nu scade dacă o respect și pe Lidia? Cum să-i spun Lidiei că nu vreau să aleg între ele?

Într-o seară, am primit un mesaj scurt de la mama: „Nu mai veni. Nu vreau să te văd.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am dus la serviciu ca un robot, evitam colegii și discuțiile despre familie. Șeful meu, domnul Dobre, m-a chemat într-o zi la el:
— Petre, te văd abătut. Probleme acasă?

Am dat din cap fără să spun nimic. Cine ar fi înțeles? În România, familia e totul — dar ce faci când familia devine câmp de luptă?

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la mama fără să anunț. Am stat în fața ușii minute bune până când a deschis. Era palidă și slăbită.

— Ce vrei?
— Să vorbim… Te rog.

A oftat adânc și m-a lăsat să intru. Am stat amândoi pe canapea, în tăcere.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu am vrut niciodată să simți că nu mai ești importantă pentru mine.

A început să plângă:
— Petre… tu ești tot ce am. Dar simt că mă pierzi. Când ai spus că sunt cea mai bună mamă din lume… m-am simțit pentru prima dată fericită după mult timp. Dar apoi… Lidia… mereu trebuie să demonstrez că sunt bună pentru tine.

Am luat-o de mână:
— Nu trebuie să demonstrezi nimic. Te iubesc pentru ceea ce ești.

A oftat din nou:
— Poate că sunt prea bătrână ca să mai învăț să împart dragostea ta.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Irina m-a îmbrățișat:
— O să fie bine… Dar trebuie să ai răbdare.

Seara aceea a fost începutul unei lungi perioade de tăcere între cele două familii. Sărbătorile le petreceam separat: Crăciunul la mama, Paștele la Lidia. Fiecare vizită era plină de tensiuni nespuse și priviri aruncate pe furiș.

Au trecut luni până când mama a acceptat să vină la noi acasă din nou. Lidia a refuzat să participe la masă:
— Nu pot sta la aceeași masă cu cineva care mă disprețuiește.

Irina era sfâșiată între cele două femei:
— Petre, nu pot trăi așa toată viața…

M-am simțit prins într-o capcană fără ieșire. Orice gest era interpretat greșit: dacă îi duceam flori mamei, Lidia spunea că o ignor; dacă îi făceam un cadou Lidiei, mama mă acuza că uit de ea.

Într-o zi, tata — care până atunci fusese tăcut — mi-a spus:
— Petre, uneori trebuie să alegi liniștea ta înaintea liniștii altora.

Dar cum poți alege când fiecare alegere doare?

Astăzi încă încerc să găsesc un echilibru între cele două lumi care mă definesc. Încerc să fiu fiu bun și soț devotat, dar uneori simt că pierd totul din cauza orgoliilor celor dragi mie.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu această povară a alegerii între părinți și partener? Oare chiar trebuie să alegem sau putem găsi o cale de mijloc? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?