„Nu mai vin acasă de Crăciun…” – Povestea unei mame rămase singure

— Mamă, nu mai vin acasă de Crăciun anul ăsta…

Vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna stins în telefon, ca și cum ar fi vorbit dintr-o altă lume. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Era 15 decembrie și afară ningea încet peste Ploiești, dar în sufletul meu era deja iarnă de mult timp.

— Dar Vlad, măcar de sărbători…

— Nu pot, mamă. Am mult de lucru. Și… oricum, nu cred că ar fi o idee bună. Poate la anul.

A închis. Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul mort. M-am uitat la bradul pe care abia îl împodobisem singură, cu globuri vechi și beteală decolorată. În fiecare an speram că o să fim iar împreună, ca atunci când erau mici și alergau prin casă după cadouri.

Dar anii au trecut și copiii mei au plecat fiecare pe drumul lui. Vlad e la București, inginer la o firmă mare. Irina e în Cluj, profesoară de franceză. Iar cel mic, Doru, a plecat în Anglia acum trei ani și nu s-a mai întors decât o dată, în grabă, la înmormântarea tatălui lor.

De atunci, liniștea s-a așternut peste apartamentul nostru mic. M-am obișnuit să gătesc pentru unul, să vorbesc cu florile din balcon și să aștept telefoane care nu mai vin.

În seara aceea, am plâns în fața bradului. Mi-am amintit de certurile din ultimii ani: reproșurile lui Vlad că am fost prea severă, tăcerile Irinei după ce am criticat-o pentru divorțul ei, supărările lui Doru că nu l-am susținut când a vrut să studieze muzica. Am vrut mereu ce e mai bun pentru ei, dar poate am greșit modul.

A doua zi, am primit un mesaj scurt de la Irina: „Mamă, nu pot veni nici eu anul ăsta. Am ore până pe 23 și apoi plec cu Andrei la părinții lui.”

Am simțit un gol în stomac. Nici măcar nu m-a întrebat dacă sunt bine. Niciun „te iubesc”, niciun „îmi pare rău”. Doar o constatare rece, ca un verdict.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat de beculețe. Pe stradă, oamenii se grăbeau cu sacoșe pline și copii veseli. M-am întrebat dacă și alți părinți simt aceeași durere surdă când copiii lor uită de ei.

În ziua de Ajun am făcut sarmale și cozonac, ca în fiecare an. Am pus masa pentru patru persoane, deși știam că nu va veni nimeni. Am aprins televizorul doar ca să nu aud liniștea apăsătoare.

La un moment dat, a sunat interfonul. Mi-a tresărit inima — poate s-a răzgândit vreunul dintre ei! Dar era vecina de la trei, tanti Maria, care mi-a adus o farfurie cu prăjituri.

— Rodica, nu vrei să vii la noi diseară? Suntem doar eu cu băiatul…

Am zâmbit politicos și am refuzat. Nu voiam să fiu povara nimănui. Voiam doar familia mea înapoi.

Seara târziu, am deschis albumul cu poze vechi. Copiii mei râdeau din fiecare fotografie: Vlad cu ochii lui verzi și zâmbetul ștrengar, Irina cu codițe și rochiță albă, Doru ținându-se strâns de mâna mea la serbarea de la grădiniță. Unde s-au dus anii aceia? Unde am pierdut legătura?

Am adormit târziu, cu ochii umezi și sufletul greu.

A doua zi dimineață am primit un mesaj vocal de la Doru:

— Mamă… știu că n-am mai vorbit demult. Îmi pare rău că nu pot veni acasă. Dar… mi-e dor de tine. Poate la primăvară reușesc să ajung.

Vocea lui era stinsă și obosită. Am ascultat mesajul de trei ori. Apoi i-am scris: „Te iubesc oricum. Să ai grijă de tine.”

În zilele următoare am început să mă gândesc: oare e vina mea că suntem atât de departe unii de alții? Oare am cerut prea mult? Oare m-au iubit vreodată sau doar m-au suportat?

Într-o seară m-a sunat Vlad:

— Mamă… ai primit pachetul?

— Ce pachet?

— Ți-am trimis ceva prin curier. Să nu-l deschizi decât pe 31!

Am zâmbit amar. Un pachet nu ține loc de îmbrățișare.

Pe 31 decembrie am deschis cutia: era un album foto nou și o scrisoare lungă de la Vlad în care își cerea scuze pentru toate certurile din trecut și îmi promitea că va încerca să fie mai prezent în viața mea.

Am plâns iar — dar parcă lacrimile erau altfel acum: mai calde, mai pline de speranță.

Poate că nu voi mai avea niciodată Crăciunurile acelea pline de râsete și miros de cozonac proaspăt. Poate că trebuie să învăț să trăiesc cu dorul și cu regretele mele.

Dar oare chiar nu se poate repara nimic? Oare chiar suntem condamnați să fim străini unii pentru alții?

Poate că dragostea adevărată înseamnă să ierți — pe ceilalți și pe tine însuți — și să speri mereu că într-o zi ușa se va deschide iar.

Voi ce credeți? Se poate vindeca o inimă rănită de singurătate? Sau rămânem prizonieri ai trecutului nostru?