„Nu mai vreau să văd familia ta!” – O zi care mi-a schimbat viața

— Nu mai suport, Sorin! Hai să plecăm! Nu vreau să mai stau niciun minut aici!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mă uitam la Sorin, soțul meu, care stătea încremenit pe marginea canapelei, cu privirea pierdută între mine și părinții lui. În jurul nostru, masa era încă plină cu sarmale, cozonac și pahare pe jumătate goale, dar atmosfera era irespirabilă.
— Lidia, hai să nu facem o scenă… a șoptit el, încercând să mă liniștească, dar vocea lui era stinsă, lipsită de convingere.

Totul începuse atât de banal. Era o duminică obișnuită de aprilie, cu soare blând și miros de liliac în aer. Venisem la părinții lui Sorin pentru prânzul tradițional de familie. Mă străduisem să fiu amabilă, să ajut la bucătărie, să râd la glumele unchiului Doru și să ascult poveștile interminabile ale mătușii Florica despre vecinii lor din bloc. Dar sub zâmbetele lor largi simțeam mereu un soi de răceală, o distanță pe care nu reușeam s-o depășesc.

La început, discuțiile au fost banale: vremea, scumpirile, cine a mai murit în cartier. Dar apoi, mama lui Sorin, doamna Mariana, a început să mă întrebe din ce în ce mai insistent despre planurile noastre de copii.

— Lidia, voi când aveți de gând să ne faceți și nouă un nepoțel? Deja au trecut doi ani de când v-ați căsătorit…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aducea vorba, dar de data asta tonul ei era mai ascuțit ca niciodată.

— Știți că nu e chiar atât de simplu… am încercat eu să răspund calm.

— Nu e simplu? Dar ce e așa complicat? Toate fetele din generația ta deja au copii! Ce tot așteptați? Să vă treacă vremea?

Unchiul Doru a râs grosolan:

— Poate Sorin nu se descurcă! Hai, Sorine, spune-ne adevărul!

Toți au izbucnit în râs. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Sorin a încercat să schimbe subiectul, dar nimeni nu l-a ascultat.

— Poate Lidia nu vrea copii, a spus mătușa Florica cu voce tăioasă. Că așa-s fetele din ziua de azi: carieriste! Nu le mai interesează familia!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am ridicat brusc de la masă.

— Nu cred că e treaba nimănui ce facem noi în casa noastră!

Doamna Mariana s-a ridicat și ea:

— Ba e treaba noastră! Suntem familia voastră! Dacă nu vă pasă de noi, atunci ce rost are să mai veniți?

Sorin tăcea. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi rugători, dar nu spunea nimic. Parcă îi era teamă să-și contrazică părinții. M-am simțit singură ca niciodată.

— Sorin, hai să plecăm! am spus din nou, cu vocea spartă.

El a ezitat o clipă, apoi s-a ridicat încet și a început să-și adune lucrurile. În timp ce ieșeam pe ușă, am auzit-o pe mama lui spunând:

— Să nu te miri dacă într-o zi te lasă! Femeile astea moderne nu știu decât să strice familii!

Am ieșit pe scări tremurând toată. Afară bătea vântul rece și cerul se întunecase brusc. Mergeam pe stradă fără să vorbim. Simțeam că tot universul meu s-a prăbușit într-o după-amiază.

Acasă, am izbucnit în plâns. Sorin m-a luat în brațe, dar nu putea șterge cuvintele auzite. În zilele următoare am încercat să discutăm despre ce s-a întâmplat. El încerca să-mi explice că părinții lui „nu au vrut răul”, că „așa sunt ei”, că „trebuie să-i înțeleg”. Dar eu nu mai puteam.

— De ce trebuie mereu eu să înțeleg? De ce nimeni nu încearcă să mă înțeleagă pe mine?

Sorin nu avea răspunsuri. Între noi s-a instalat o tăcere grea. El mergea la serviciu abătut, eu evitam orice discuție despre familie. Prietenele mele mă sfătuiau să-i ignor pe socri, dar rana era prea adâncă.

Au trecut luni de zile fără să-i mai vizităm. S-au adunat resentimentele ca norii negri înainte de furtună. Într-o seară, Sorin mi-a spus:

— Mama vrea să ne împăcăm… Să mergem la ei de Paște…

Am simțit din nou acea strângere de inimă.

— Eu nu pot încă… Poate niciodată…

El a oftat și a plecat fără un cuvânt. În noaptea aceea am stat trează până târziu, întrebându-mă dacă dragostea noastră poate supraviețui între două lumi care nu se pot împăca.

Uneori mă gândesc: oare chiar trebuie să alegem între familia în care ne-am născut și cea pe care ne-o construim? Oare iertarea e posibilă când rănile sunt atât de adânci? Sau unele lucruri pur și simplu nu pot fi uitate?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați rupe legătura pentru totdeauna?