Nu-mi voi lăsa copilul să plece: Povestea unei mame românce

— Nu, Darius! Nu-l trimiți pe Vlad la mama ta! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce fulgerele luminau camera noastră mică din apartamentul de la etajul patru. Ploua cu găleata afară, dar furtuna adevărată era în sufletul meu. Darius stătea în prag, cu mâinile încrucișate și privirea rece, de parcă nu-l interesa că tocmai mi-a sfâșiat inima.

— Nu mai pot, Maria! Nu vezi că nu te descurci? Mama știe mai bine cum să-l crească pe Vlad. Tu… tu ești prea moale cu el! a spus el, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în pieptul meu.

M-am prăbușit pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. Vlad avea doar opt ani. Era sufletul meu, lumina ochilor mei. Cum să-l las să plece? Cum să accept că nu sunt o mamă bună? Dar nu era vorba doar despre mine. Era despre controlul pe care soacra mea, doamna Stanciu, îl exercita asupra noastră de când ne-am mutat în București.

— Darius, nu e corect! Vlad are nevoie de mine. Are nevoie de amândoi! am încercat să-i explic, dar el deja ieșise din cameră, trântind ușa după el.

Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la toate momentele în care doamna Stanciu mi-a spus că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Că nu știu să gătesc ca ea, că nu știu să țin casa curată ca ea. Că Vlad ar fi mai bine crescut la țară, unde aerul e curat și regulile sunt clare.

În dimineața următoare, Vlad a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de somn și pijamaua cu dinozauri preferată.

— Mami, de ce ai plâns aseară? m-a întrebat el încet.

Am îngenuncheat lângă el și l-am strâns tare în brațe.

— Pentru că te iubesc foarte mult și nu vreau să te pierd niciodată, i-am șoptit.

În zilele care au urmat, Darius a devenit tot mai distant. Vorbea puțin cu mine și tot mai des la telefon cu mama lui. Odată l-am auzit spunând: „Da, mamă, o să-l aducem pe Vlad la tine. Maria nu se descurcă.”

M-am simțit trădată. Nu doar ca soție, ci ca mamă. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar nu sunt destul de bună? Poate Vlad ar fi mai fericit la țară?

Dar într-o seară, când Vlad s-a întors de la școală cu ochii plini de lacrimi pentru că un coleg l-a tachinat că „o să-l dea părinții”, am știut că trebuie să lupt. Nu pentru mine, ci pentru el.

— Vlad, tu vrei să mergi la bunica? l-am întrebat blând.

— Nu vreau să plec de lângă tine, mami! a izbucnit el în plâns.

Atunci am simțit o forță nouă în mine. Am decis că nu voi ceda. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul.

— Maria, nu lăsa pe nimeni să-ți ia copilul! mi-a spus ea hotărât. Știi cât am suferit eu când tatăl tău a vrut să te trimită la mătușa ta? Am luptat pentru tine și n-am regretat niciodată!

A doua zi dimineață, am stat față în față cu Darius.

— Nu-l voi lăsa pe Vlad să plece. Dacă vrei să pleci tu la mama ta, du-te! Dar copilul rămâne cu mine!

S-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată. Apoi a început să țipe:

— Tu nu înțelegi! Mama știe ce e mai bine! Tu… tu ești prea slabă!

— Slabă? am ridicat vocea pentru prima dată în fața lui. Slabă ești tu dacă crezi că poți controla totul prin frică și manipulare! Vlad are nevoie de dragoste, nu de reguli absurde!

A urmat o ceartă lungă. Vecinii probabil ne-au auzit. Dar nu mi-a mai păsat. Pentru prima dată am simțit că lupt pentru ceva ce contează cu adevărat.

În următoarele zile, Darius a încercat să mă convingă cu promisiuni și amenințări. Doamna Stanciu a venit personal la noi acasă.

— Maria, dragă, eu doar vreau ce e mai bine pentru Vlad. La țară are aer curat, animale… Nu vezi cum s-a schimbat orașul ăsta? Copiii sunt răi aici!

— Doamnă Stanciu, vă mulțumesc pentru grijă. Dar Vlad e copilul meu și locul lui e lângă mine! am spus ferm.

A plecat trântind ușa și bombănind ceva despre „femeile din ziua de azi”.

Au trecut săptămâni grele. Darius s-a mutat temporar la mama lui. Vlad a început să zâmbească din nou și am petrecut mai mult timp împreună: teme, plimbări prin parc, seri cu povești și râsete.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor. M-am întrebat mereu dacă am făcut bine. Dacă nu cumva Vlad va suferi mai târziu pentru decizia mea.

Într-o seară liniștită de primăvară, Vlad s-a cuibărit lângă mine pe canapea.

— Mami… promiți că n-o să mă trimiți niciodată departe?

L-am strâns tare și i-am șoptit:

— Promit! Orice ar fi!

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte mame din România trec prin asta? Câte femei trebuie să lupte zilnic cu prejudecățile și manipulările celor din jur? Oare chiar suntem atât de slabe cum ni se spune sau tocmai puterea noastră sperie lumea?