O dragoste între două lumi: Când ecranul devine zid

— Nu poți fi serioasă, Irina! Cum să te măriți cu cineva pe care nu l-ai văzut niciodată față în față? Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Irina, fiica mea de douăzeci și cinci de ani, stătea la masa din colț, cu ochii în telefon și obrajii aprinși.

— Mamă, îl cunosc mai bine decât pe oricine! Vorbim zilnic de un an. E sufletul meu pereche, nu înțelegi? a spus ea, cu o hotărâre care m-a speriat.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când a murit tatăl ei, Irina s-a închis tot mai mult în lumea ei virtuală. Eu, Maria, am rămas să țin casa și să încerc să o protejez de tot ce-i rău. Dar cum să o apăr de ceva ce nu pot atinge?

— Și dacă nu e cine spune că este? Dacă te minte? Dacă te rănește? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

Irina a oftat și a ridicat ochii spre mine. — Nu toată lumea e ca tata. Nu toți oamenii mint sau trădează. Trebuie să ai puțină încredere.

M-am simțit lovită. Știam că despărțirea noastră de soțul meu, Petru, a lăsat răni adânci. El ne-a părăsit pentru altă femeie când Irina avea doar doisprezece ani. De atunci, am încercat să fiu și mamă, și tată. Poate prea protectoare. Poate prea dură.

— Cum îl cheamă? am întrebat, încercând să par calmă.

— Vlad. Vlad Popescu. E din Cluj, dar acum lucrează în Germania. Ne-am cunoscut pe un grup de fotografie pe Facebook. Mi-a trimis poze cu el, cu familia lui… Am vorbit și cu mama lui la telefon! Nu e nimic dubios.

Am simțit cum mă lasă puterile. Irina era hotărâtă. Nici nu voia să audă de altceva. În două luni urma să se întâlnească pentru prima dată cu Vlad — chiar la nunta lor civilă din Cluj.

În serile care au urmat, am stat singură în pat și m-am gândit la toate poveștile de groază despre oameni păcăliți online. Am citit articole, am urmărit emisiuni la televizor. Dar când o vedeam pe Irina zâmbind la telefon, râzând cu Vlad sau povestindu-mi despre planurile lor de viitor — o casă mică la țară, un câine, poate chiar copii — nu puteam să nu-mi doresc să fie adevărat.

În ziua plecării spre Cluj, am încercat încă o dată:

— Irina, te rog… Dacă simți ceva ciudat acolo, dacă nu e cum ai visat… promite-mi că vii acasă!

— Promit, mamă. Dar trebuie să încerc. Dacă nu risc acum, poate rămân singură toată viața.

Drumul spre Cluj a fost ca un vis urât. În trenul aglomerat, printre bagaje și oameni grăbiți, Irina își verifica mereu telefonul. Eu mă rugam în gând să fie totul bine.

La primărie ne-a întâmpinat Vlad — un bărbat înalt, cu ochi verzi și zâmbet larg. Părea sincer emoționat. S-au îmbrățișat stângaci, ca doi adolescenți care nu știu ce să facă cu mâinile lor. Mama lui Vlad ne-a invitat la masă după ceremonie. Totul părea normal — prea normal.

Seara, la restaurantul mic unde sărbătoream cu câțiva prieteni ai lui Vlad, am observat că Irina era mai tăcută decât de obicei. Când am rămas singure la baie, am întrebat-o:

— Ești bine?

A dat din cap că da, dar ochii îi fugeau spre ușă.

— Vlad e altfel față de cum era pe net… Nu știu cum să explic… Parcă nu mai avem ce vorbi.

Am simțit un nod în gât. — Poate e doar emoția zilei…

— Poate… Dar parcă totul s-a schimbat brusc.

În zilele următoare au apărut primele certuri: Vlad era gelos pe prietenii Irinei din București; Irina se simțea sufocată de insistențele lui de a se muta imediat în Germania. Conversațiile lor erau scurte și tensionate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă pe balconul apartamentului lui Vlad, Irina a venit la mine plângând:

— Mamă… cred că am greșit. Pe internet era alt om. Aici… parcă nu mă vede cu adevărat.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit: — Nu e nicio rușine să recunoști că ai greșit. Important e să fii sinceră cu tine însăți.

A doua zi ne-am întors acasă. Irina era abătută dar ușurată. Vlad a trimis câteva mesaje furioase apoi a dispărut din viața ei.

Au trecut luni de atunci. Irina merge la terapie și încearcă să-și refacă viața. Eu încă mă întreb dacă dragostea adevărată poate supraviețui dincolo de ecran sau dacă avem nevoie de atingere, priviri și tăceri împărțite față în față.

Poate că uneori ne agățăm de iluzii pentru că ne e frică de singurătate… Sau poate că trebuie doar să avem curajul să spunem „nu” atunci când inima ne șoptește că ceva nu e în regulă.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea online poate fi reală sau totul e doar o poveste frumoasă până când ajungi să privești omul în ochi?