„O să am câți copii vreau!” – Povestea unei familii destrămate din cartierul Titan, sfâșiată de un vis

— Magda, nu poți să fii serioasă! Patru copii? În apartamentul ăsta? Ai văzut cât de greu ne descurcăm și așa!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Magda stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă cu ochii ei mari, încăpățânați. Mama, așezată la masă, își frământa mâinile, iar tata se uita pe fereastră, prefăcându-se că nu aude.

— Radu, nu e treaba ta! E viața mea, corpul meu, familia mea! O să am câți copii vreau, nu o să-mi spună nimeni ce să fac!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discutam asta, dar de data asta simțeam că ceva se rupe între noi. Magda avea doar douăzeci și șapte de ani, dar deja era însărcinată cu al patrulea copil. Soțul ei, Cătălin, lucra cu ziua pe șantier, iar ea abia reușea să țină casa în ordine cu trei copii mici. Eu, fratele mai mare, încercam să ajut cum puteam, dar simțeam că mă sufocă responsabilitatea pe care nu mi-o ceruse nimeni.

— Magda, nu vreau să-ți stric fericirea, dar gândește-te puțin! Copiii ăștia au nevoie de haine, de mâncare, de spațiu, de atenție! Tu nu vezi că abia te descurci acum?

— Nu ai tu de unde să știi ce pot eu! a izbucnit ea. Tu ai plecat la facultate, ai job, ai libertate! Eu am ales altceva. Și nu regret!

Mama a oftat adânc, iar tata a ieșit pe balcon, trântind ușa. Am rămas doar noi două, cuvintele atârnând greu între noi. M-am uitat la Magda și am văzut oboseala din ochii ei, dar și o lumină ciudată, ca o flacără care nu se stinge.

— Magda, nu vreau să te pierd. Dar nu pot să stau deoparte și să văd cum te distrugi. Nu ești singură, suntem o familie, dar nu putem duce totul pe umeri.

— Nu vreau să mă ajuți dacă nu mă înțelegi, mi-a răspuns ea, cu vocea tremurândă. Vreau doar să mă lași să trăiesc cum simt eu.

A doua zi, Magda a plecat la ea acasă, la două stații de tramvai distanță, cu copiii de mână. Mama a plâns toată noaptea, iar tata a băut două sticle de vin, murmurând ceva despre „vremurile grele” și „copiii de azi”. Eu am rămas cu un gol în piept și cu întrebarea dacă nu cumva am greșit încercând să o protejez.

Au trecut luni. Magda nu a mai venit la noi decât rar, de obicei când avea nevoie de bani sau de ajutor cu copiii. Cătălin era tot mai absent, iar ea tot mai obosită. Într-o seară, m-a sunat plângând:

— Radu, nu mai pot. Mă simt singură. Copiii sunt bolnavi, Cătălin nu vine acasă, nu am bani de medicamente. Poți să vii?

Am alergat la ea, cu inima strânsă. Apartamentul lor era mic, sufocat de jucării, haine și plânsete. Magda stătea pe podea, cu cel mai mic copil în brațe, încercând să-i scadă febra. Am adus medicamente, am făcut ceai, am stat cu copiii până au adormit. Magda s-a prăbușit pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Nu știu dacă am făcut bine, Radu. Poate ai avut dreptate. Dar nu pot să renunț la ei. Sunt tot ce am.

Am simțit un amestec de furie și neputință. Nu voiam să-i spun „ți-am zis eu”, dar nici nu puteam să-i promit că totul va fi bine. În seara aia, am stat lângă ea, fără să mai spun nimic. Doar am ținut-o de mână.

Zilele au trecut, iar Magda a început să se izoleze tot mai mult. Mama încerca să o sune, dar Magda răspundea rar. Tata nu mai voia să audă de ea. Eu mă împărțeam între serviciu și drumurile la Magda, încercând să țin familia laolaltă, dar simțeam că mă pierd pe mine însumi.

Într-o zi, la serviciu, am primit un mesaj de la Magda: „Radu, am nevoie de tine. Nu mai pot.” Am fugit la ea, iar când am intrat în apartament, am găsit-o pe podea, cu lacrimi pe obraji, copiii jucându-se în jurul ei, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

— Radu, nu mai vreau să trăiesc așa. Nu mai pot. Mă simt captivă. Nu mai am aer.

Am luat-o în brațe și am plâns amândoi. Atunci am înțeles că nu era vorba doar despre numărul de copii sau despre bani. Era vorba despre visuri, despre a fi ascultat, despre a nu fi judecat. Magda voia să fie iubită pentru cine era, nu pentru ce făcea sau nu făcea.

Am început să mergem împreună la consiliere. A fost greu, dar am învățat să ne ascultăm fără să ne judecăm. Familia noastră nu s-a mai întors niciodată la ce a fost, dar am găsit o cale să fim aproape, chiar dacă altfel decât înainte.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare am avut dreptul să mă bag în viața ei? Sau ar fi trebuit doar să fiu acolo, fără să încerc să schimb nimic? Poate că uneori, iubirea înseamnă doar să asculți, nu să salvezi. Voi ce ați fi făcut în locul meu?