O scuză spusă prea târziu: Povestea unei dimineți pe autobuzul 102

— Ce faci, mă, nu vezi pe unde calci?!

Vocea răsunătoare a bărbatului din spatele meu m-a făcut să tresar. M-am întors brusc, cu obrajii în flăcări, și am văzut-o pe doamna în vârstă, cu părul strâns într-un coc, care își freca piciorul stâng. Autobuzul 102 era arhiplin, iar eu încercam să-mi țin echilibrul printre sacoșele cu cumpărături și privirile tăioase ale celorlalți călători. Era luni dimineață, iar Bucureștiul nu iartă pe nimeni la ora opt.

— Îmi pare rău, chiar nu am vrut… am spus eu, încercând să-mi găsesc vocea printre murmurele nemulțumite ale celor din jur.

— Da’ ce-ți pare rău? Dacă nu te uiți pe unde calci, degeaba îți pare rău! a continuat femeia, ridicând tonul.

Simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în stomac. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă sau neînțeleasă, dar de data asta, toți ochii erau pe mine. Un bărbat mai tânăr, cu ochelari groși, a șoptit ironic:

— Las-o, tanti, că n-a făcut-o intenționat…

Dar femeia nu s-a lăsat:

— Tineretul din ziua de azi! Nici bun-simț nu mai are!

M-am uitat în jos, rușinată, și am încercat să mă retrag spre ușă. Dar autobuzul s-a oprit brusc la semafor, iar eu am căzut peste un băiat cu ghiozdan roșu. El m-a privit speriat, apoi s-a tras cât a putut departe de mine. În acel moment, am simțit că toată lumea mă judecă. De ce nu pot niciodată să fac lucrurile bine? De ce orice gest al meu pare să deranjeze pe cineva?

Când am coborât la stația Piața Sudului, aveam lacrimi în ochi. M-am grăbit spre blocul nostru vechi de pe strada Olteniței, încercând să-mi șterg obrajii înainte să mă vadă cineva cunoscut. Mama mă aștepta la ușă, cu fața ei obosită și privirea aspră.

— Iar ai întârziat! Ce-ai pățit de arăți așa?

Am vrut să-i spun totul: despre femeia din autobuz, despre rușinea care mă sufoca, despre sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună. Dar am tăcut. Mama nu era genul care să asculte povești despre sentimente. Pentru ea, viața era simplă: te ridici și mergi mai departe.

— Nimic, mamă. Am călcat pe cineva din greșeală…

— Vezi? Ți-am zis să fii atentă! Mereu ești cu capul în nori! Ai grijă să nu faci vreo prostie și la serviciu!

Am simțit cum se adună în mine toate frustrările din ultimii ani. Mereu aceeași poveste: orice greșeală era dovada că nu sunt suficient de atentă, de matură, de responsabilă. M-am dus în camera mea și am trântit ușa. Am plâns în pernă până când mi-au amorțit obrajii.

În acea zi la birou nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu prea… Am avut o dimineață groaznică.

— Hai, lasă! Toți avem zile proaste. Vrei să ieșim la o cafea după program?

Am acceptat fără tragere de inimă. La cafenea, Mihaela mi-a povestit despre certurile ei cu mama ei și despre cum uneori simte că nu poate vorbi deschis acasă.

— Știi ce cred? a spus ea privind spre mine. Cred că noi două suntem prea dure cu noi înșine pentru că așa am fost crescute. Mereu trebuie să fim perfecte.

Am zâmbit trist. Poate avea dreptate. Dar cum să-i explic mamei mele că uneori am nevoie doar să fiu ascultată? Că nu vreau sfaturi sau critici, ci doar o îmbrățișare?

Seara, când am ajuns acasă, mama gătea ciorbă de perișoare. Mirosul îmi amintea de copilărie, de zilele când încă mai credeam că lumea e un loc sigur.

— Hai la masă! mi-a spus ea scurt.

Am stat față în față la masa mică din bucătărie. Am vrut să-i spun ce simt, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Mamă… azi chiar mi-a fost greu. M-am simțit prost în autobuz și…

Ea s-a uitat la mine preț de o secundă, apoi a oftat:

— Și eu am avut o zi grea la muncă. Nu mai avem bani pentru factură luna asta.

Am tăcut din nou. Poate că nici ea nu știa cum să vorbească despre ce simte. Poate că durerea ei era la fel de mare ca a mea.

Noaptea târziu, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă vreodată voi reuși să rup cercul acesta al neînțelegerii dintre mine și mama. Dacă voi putea fi vreodată destul de curajoasă ca să spun ce simt fără teamă de judecată.

Poate că tot ce avem nevoie uneori este o scuză spusă la timp — sau poate doar cineva care să ne asculte fără să ne critice.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și acceptați exact așa cum suntem? Voi cum reușiți să vorbiți cu cei dragi despre ceea ce vă doare cu adevărat?