„Până nu-l lasă, nu mai primește niciun leu de la noi”: Povestea unei mame între dragoste și disperare

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot să văd cum Oana noastră se chinuie cu doi copii mici și cu un bărbat care nu mișcă un deget! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele. Ion s-a uitat la mine peste ziar, oftând adânc.

— Și ce vrei să facem? Să ne băgăm peste ei? Să-i spunem noi cum să-și trăiască viața?

Am aruncat buretele în chiuvetă, simțind cum mi se strânge inima. Oana era lumina ochilor mei. O văd și acum, la 8 ani, cum venea acasă cu genunchii juliți și cu zâmbetul larg. Acum, la 29 de ani, zâmbetul i s-a stins. De când l-a cunoscut pe Radu, parcă totul s-a schimbat. La început părea băiat bun, muncitor. Dar după ce s-au născut copiii, parcă a uitat să mai fie bărbat.

— Ion, tu nu vezi? Oana e pe punctul de a claca. Îmi scrie noaptea că nu mai poate, că nu știe cum să le dea copiilor de mâncare. Radu stă acasă și se uită la televizor sau iese cu băieții la bar. Ea e în concediu de maternitate și tot ea trage să plătească facturile.

Ion a trântit ziarul pe masă.

— Și ce vrei să facem? Să-i dăm bani la nesfârșit? Să-l întreținem pe leneșul ăla?

Mi-au dat lacrimile. Nu era prima dată când discutam asta. De fiecare dată ajungeam în același punct: eu voiam să o ajut pe Oana, el voia să-l responsabilizeze pe Radu.

Într-o seară, Oana a venit la noi cu copiii. Era palidă, cu ochii umflați de plâns. Am luat-o în brațe și am simțit cât e de slabă.

— Mamă… nu mai pot… Nu știu ce să fac… Radu iar n-a venit acasă aseară. Am găsit doar un bilet: „M-am dus cu băieții la pescuit. Vin mâine.”

Copiii se agățau de fusta ei, flămânzi și obosiți. I-am dat să mănânce și am tras-o pe Oana deoparte.

— Oana, ascultă-mă bine. Nu mai pot să te văd așa. Noi te-am ajutat cât am putut. Dar dacă tu nu faci ceva cu viața ta… dacă nu-l lași pe Radu… eu nu mai pot. Nu mai pot să-ți dau bani ca să-l întreții pe el!

Oana a izbucnit în plâns.

— Mamă, dar ce să fac? Unde să mă duc cu doi copii mici? N-am serviciu, n-am bani…

Ion a intrat în cameră și a spus răspicat:

— Oana, noi te iubim. Dar trebuie să iei o decizie. Ori rămâi cu el și te descurci cum poți, ori vii la noi și începi o viață nouă. Dar nu mai putem să-l ținem și pe el în spate!

A fost cea mai grea noapte din viața mea. Am stat cu ochii pe tavan, ascultând cum Oana plângea în camera alăturată. Dimineața, copiii au început să plângă după tatăl lor.

— Unde e tati? De ce nu vine acasă?

Oana le-a spus că tati e plecat la muncă. M-a durut sufletul să văd cum minte pentru a-i proteja.

După câteva zile, Radu a apărut la ușa noastră. Mirosind a alcool, cu ochii injectați.

— Ce-i cu circul ăsta? De ce ai fugit la mă-ta? a urlat la Oana.

Ion s-a ridicat în fața lui.

— Ieși afară din casa mea! Dacă vrei familie, te comporți ca un bărbat! Dacă nu, las-o pe Oana în pace!

Radu a plecat trântind ușa. Oana s-a prăbușit pe canapea.

— Mamă… mi-e frică… Dacă pleacă definitiv?

Am strâns-o în brațe.

— Poate că asta ar fi cel mai bine pentru tine și copii…

Au trecut săptămâni grele. Oana a încercat să-și caute serviciu, dar nimeni nu voia să angajeze o mamă cu doi copii mici și fără experiență recentă. Eu i-am dat din puținul nostru cât am putut, dar Ion m-a certat de fiecare dată.

— Dacă tot îi dai bani, n-o să plece niciodată de lângă el! Trebuie să simtă greul ca să ia o decizie!

Într-o zi, am găsit-o pe Oana stând pe marginea patului, privind în gol.

— Mamă… cred că am depresie… Nu mai simt nimic… Copiii mă storc de puteri… Radu nu mă ajută deloc…

Am dus-o la medicul de familie. Diagnosticul: depresie post-natală agravată de stresul familial. Medicul i-a recomandat terapie și sprijin psihologic.

M-am simțit vinovată că n-am văzut semnele mai devreme. Am început să mă întreb dacă ultimatumul nostru n-a făcut decât să-i adâncească suferința.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, Oana mi-a spus:

— Mamă… cred că ai avut dreptate. Nu pot continua așa. M-am gândit mult… Vreau să divorțez de Radu. Dar mi-e frică… Ce vor spune vecinii? Ce va zice lumea?

Am luat-o de mână.

— Lumea oricum vorbește, fată dragă. Dar tu trebuie să trăiești pentru tine și pentru copii. Noi suntem aici pentru tine.

A doua zi dimineață, Oana a început demersurile pentru divorț. Radu a venit furios la noi acasă, amenințând că va lua copiii. Ion l-a dat afară din curte.

Au urmat luni grele: procese, vizite la avocat, lacrimi și nopți nedormite. Dar încet-încet, Oana a început să-și revină. A găsit un job part-time la o farmacie din cartier. Copiii au început grădinița.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Oana mi-a spus:

— Mamă… îți mulțumesc că ai fost dură cu mine atunci. Dacă nu-mi puneai ultimatumul ăla… poate că n-aș fi avut curaj niciodată.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum o povară mi se ridică de pe suflet.

Dar uneori mă întreb: oare am procedat corect? Cât de mult ar trebui un părinte să intervină în viața copilului adult? Unde e limita între ajutor și dependență? Voi ce ați fi făcut în locul meu?