Pantofii Noi ai Mariei

— De unde ai pantofii ăștia, Maria? am întrebat-o într-o seară, când a intrat pe ușă cu pași repezi, încercând să nu mă privească în ochi. Erau niște adidași albi, scumpi, pe care îi văzusem în vitrina unui magazin din centru. Știam că nu ni-i permitem.

— Mi i-a luat mama, a răspuns ea, trăgându-și gluga pe cap și urcând scările spre camera ei.

Am rămas pe hol, cu inima strânsă. Eu și Camelia, fosta mea soție, abia reușeam să plătim facturile. Cum să-i fi cumpărat ea pantofi de aproape o mie de lei? Și nu era doar atât: de câteva zile, Maria avea un telefon nou, o brățară fitness și chiar o geacă de firmă. Mereu același răspuns: „Mi le-a dat mama.”

În noaptea aceea n-am putut dormi. Mă întrebam dacă nu cumva Camelia are pe cineva nou care îi cumpără Mariei toate lucrurile astea. Sau poate Maria minte și face ceva periculos pentru bani? Gândurile mă măcinau. Dimineața, când am dus-o la școală, am încercat să o privesc altfel: era tot copilul meu, dar parcă nu o mai cunoșteam.

— Tată, mă lași azi să merg singură acasă? Mă întâlnesc cu Irina să învățăm la mate.

Am dat din cap, dar am simțit un nod în gât. După ce a intrat pe poarta liceului, am rămas în mașină și am privit-o cum dispare printre ceilalți adolescenți. Am decis atunci: azi o urmăresc.

După orele de curs, am parcat la distanță și am văzut-o ieșind împreună cu Irina. Dar nu s-au dus spre blocul Irinei, ci au luat-o pe o stradă lăturalnică. Mergeau repede, râzând și uitându-se mereu în jur. Le-am urmat discret până au ajuns la un bloc vechi din cartierul Rahova. Au intrat fără să sune la interfon.

Am stat în mașină aproape o oră. Mă frământam: să urc după ele? Să sun la Camelia? În cele din urmă, am ieșit și am intrat în bloc. Pe holul de la etajul doi am auzit voci: „Nu-i spune nimic lui taică-tu!”

Am bătut la ușă. S-a făcut liniște. Apoi ușa s-a deschis încet și o femeie în vârstă m-a privit mirată.

— Bună ziua… caut două fete, Maria și Irina…

— Sunt aici, domnule. Intrați.

Am pășit într-un apartament modest, cu miros de mâncare gătită și pereți plini de poze vechi. Maria stătea pe canapea, cu ochii în pământ. Lângă ea era un bărbat pe care nu-l mai văzusem de ani buni: fratele meu mai mare, Lucian.

— Ce cauți aici? am întrebat printre dinți.

Lucian a zâmbit trist.

— Am vrut doar să o văd pe Maria. Și… să-i dau ceva ce eu n-am avut niciodată: șansa să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit noi.

Maria s-a ridicat brusc:

— Tata, te rog să nu te superi! Unchiul Lucian mi-a dat pantofii și telefonul. Nu voiam să te mint, dar mi-era teamă că te superi dacă afli că mă văd cu el…

M-am uitat la Lucian. Îmi aminteam copilăria noastră: cum ne certam pentru o pereche de ghete rupte, cum mama plângea că nu are ce să ne pună pe masă. Lucian plecase de acasă la 18 ani și nu mai vorbisem de atunci decât rar, la înmormântarea mamei.

— De ce ai făcut asta fără să-mi spui? am întrebat-o pe Maria.

— Pentru că tu mereu spui că Lucian e un ratat… Dar el m-a ascultat când aveam nevoie. Și mi-a spus povești despre tine când erai mic.

M-am așezat lângă ea. Am simțit cum toată furia se topește într-o tristețe grea.

— Maria… nu voiam să te țin departe de el. Doar că… eu și Lucian avem o istorie complicată.

Lucian s-a ridicat:

— Poate e timpul să lăsăm trecutul în urmă. Eu nu vreau decât să fiu parte din viața voastră.

Am privit spre Maria: ochii ei umezi, mâinile strânse pe genunchi. Am realizat că dorința mea de a o proteja a făcut-o să mintă și să caute afecțiune în altă parte.

Am ieșit împreună din apartament, iar pe drum Maria mi-a spus încet:

— Tata… pot să-l mai văd pe unchiul Lucian?

Am dat din cap, cu inima frântă și totuși ușurată. Poate că uneori trebuie să ne confruntăm cu trecutul ca să putem merge mai departe.

Acum mă întreb: câte secrete ascund copiii noștri doar pentru că ne temem noi de propriile răni? Oare cât de mult îi rănim fără să vrem, încercând să-i protejăm?