Povara moștenirii: între durere și lupta pentru fiul meu

— Nu poți să-mi faci asta, Caterina! Ești egoistă!
Vocea răgușită a cumnatei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Tommas, băiatul meu de opt ani, stătea ascuns după ușa de la cămară, cu ochii mari și umezi. Încercam să nu plâng, să nu cedez, dar simțeam cum totul se prăbușește peste mine.

— Nu e vorba de egoism, Mariana. E vorba de copilul meu! De viitorul lui! am spus printre dinți, încercând să-mi țin vocea fermă.

Mariana s-a apropiat amenințător, cu ochii injectați de furie. — Lucian ar fi vrut ca toți să avem parte egală! Nu doar tu și băiatul tău! Știi bine că așa e drept!

Am simțit cum mi se strânge inima. Lucian… Nici nu apucasem să-l plâng cum trebuie. Moartea lui a venit ca un trăsnet într-o zi obișnuită de aprilie. Un accident stupid pe drumul spre serviciu. De atunci, totul s-a transformat într-o luptă continuă: cu hârtii, cu avocați, cu rudele care nu mai vedeau în mine decât o piedică între ele și banii lui Lucian.

— Mariana, te rog… Nu mai pot. Nu mai pot să aud discuțiile astea. Lasă-mă să-mi cresc copilul în liniște!

Ea a izbucnit în râs amar. — Liniște? Crezi că ai să găsești liniște aici? În casa asta care nici măcar nu-ți aparține pe deplin? O să vezi tu ce înseamnă să te pui cu familia!

A trântit ușa și a plecat, lăsând în urmă un gol și mai mare. M-am prăbușit pe scaun, cu fața în palme. Tommas a venit încet lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mami, o să ne dea afară?

L-am strâns la piept și am încercat să-i zâmbesc. — Nu, puiule. Nu ne dă nimeni afară. Promit.

Dar promisiunile mele sunau tot mai goale. În fiecare zi primeam telefoane de la avocați, scrisori de la notar, vizite neașteptate de la rude care nu mă căutaseră niciodată înainte. Toți voiau ceva: o parte din apartamentul nostru, din economiile lui Lucian, din terenul moștenit de la bunici. Nimeni nu se gândea la Tommas sau la mine. Doar la bani.

Într-o seară ploioasă de mai, când Tommas adormise cu capul pe genunchii mei, am primit vizita unchiului Gheorghe. Era fratele mai mare al lui Lucian, un om dur, cu mâini bătătorite de muncă și ochi reci ca piatra.

— Caterina, hai să fim oameni mari. Știi bine că nu poți ține totul doar pentru tine și copil. Fii rezonabilă! Dă-ne partea noastră și gata!

— Gheorghe, nu e vorba doar de bani! E casa în care Tommas a crescut! E singura lui amintire cu tatăl lui!

— Amintirile nu țin de foame! Nici pe noi nu ne-a ajutat Lucian cât era în viață! Acum e rândul nostru!

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, dar am tăcut. Știam că dacă ridic vocea, vor spune că sunt isterică. Dacă plâng, vor spune că sunt slabă. Dacă cedez… pierd tot.

În zilele următoare am început să caut soluții. Am mers la notar, la avocatul familiei, am citit legi pe internet până târziu în noapte. Am descoperit că testamentul lui Lucian era incomplet. O parte din bunuri rămâneau la dispoziția moștenitorilor legali: eu, Tommas și rudele lui Lucian. Totul era un hățiș de acte și interpretări.

Într-o dimineață, Tommas m-a întrebat:

— Mami, dacă tata ar fi aici, ce ar face?

M-am uitat la el și am simțit cum mă sfâșie întrebarea. — Cred că ar lupta pentru noi, puiule. Așa cum încerc și eu.

Dar lupta mă epuiza. Prietenele mele mă evitau; nu știau ce să-mi spună sau cum să mă ajute. Mama mea era bolnavă și nu voiam s-o împovărez cu grijile mele. În fiecare zi mergeam la serviciu ca o fantomă: făceam acte mecanic, zâmbeam fals colegilor și abia așteptam să ajung acasă la Tommas.

Într-o zi am primit o citație la tribunal. Mariana și Gheorghe mă dăduseră în judecată pentru împărțirea averii. Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum puteau să facă asta? Cum puteau să-l folosească pe Tommas ca armă împotriva mea?

La proces am stat cu mâinile strânse pe genunchi, ascultând cum avocații vorbeau despre viața mea ca despre o afacere rece. Mariana plângea teatral în fața judecătorului; Gheorghe dădea din cap grav; eu mă simțeam mică și neputincioasă.

După ședință, Mariana m-a abordat pe hol:

— Să știi că nu mă las până nu primesc ce mi se cuvine! Și dacă trebuie să-l iau pe Tommas la mine o lună-două ca să te sperii… o fac!

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cum puteau să amenințe cu copilul meu? Cum puteau să fie atât de cruzi?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Tommas cum doarme liniștit și am jurat că nu voi ceda niciodată.

Au urmat luni de procese, negocieri și umilințe. Am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să plătesc avocatul. Am renunțat la concediu ca să pot merge la termenele de judecată. Am slăbit zece kilograme și am început să am insomnii.

Într-o zi, când credeam că nu mai pot duce nimic pe umeri, am primit vestea: judecătorul hotărâse ca apartamentul să rămână al meu și al lui Tommas până când el va împlini 18 ani; rudele urmau să primească doar o sumă modică din economii.

Am plâns ore întregi după decizie. Nu era o victorie deplină — dar era suficient cât să pot respira din nou.

Mariana nu mi-a mai vorbit niciodată; Gheorghe m-a privit cu ură la ieșirea din tribunal.

Dar Tommas m-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:

— Mami, ai fost cea mai curajoasă!

Acum, când privesc în urmă la tot ce am pierdut și tot ce am salvat, mă întreb: oare merită să lupți atât de mult pentru ceea ce iubești? Sau uneori dragostea adevărată înseamnă să renunți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?