Povara vinei: Mama mea, fratele meu și fuga mea din cuib

— Cum ai putut să-l lași singur, Ilinca? Cum? Ți-ai uitat fratele, sângele tău!

Vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un bici. Fratele meu, Vlad, tușea în camera de alături. Avea febră mare de câteva zile, iar mama era convinsă că eu trebuia să fiu îngerul lui păzitor. Aveam doar șaptesprezece ani.

— Mamă, am încercat… Am stat cu el toată noaptea trecută. Am lipsit doar două ore la școală! am spus, dar vocea mi se frângea.

— Nu mă interesează! Dacă pățește ceva, tu ești de vină! Eu muncesc ca să vă țin pe amândoi, iar tu… tu nu ești bună de nimic!

Mi-am mușcat buza până la sânge. Nu era prima dată când auzeam asta. Tata plecase când eram mică, iar mama rămăsese cu noi doi și cu o povară prea grea pentru umerii ei. Dar nu înțelegea că și eu eram copil.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, m-am strecurat în camera mea. Am împachetat câteva haine într-un rucsac vechi și am ieșit pe furiș din casă. Ploua cu găleata. Am alergat până la gară, cu inima bubuind în piept. Nu aveam niciun plan, doar o nevoie disperată să scap.

Am dormit pe o bancă în sala de așteptare, tremurând de frig și de frică. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Tu nu ești bună de nimic!”

A doua zi dimineață, am sunat-o pe Ana, colega mea de liceu. M-a primit la ea pentru câteva zile. Părinții ei m-au privit cu milă și curiozitate, dar nu au pus prea multe întrebări. Ana mi-a adus ceai cald și mi-a spus:

— Ilinca, nu e vina ta că Vlad s-a îmbolnăvit. Tu ai făcut tot ce ai putut.

Am izbucnit în plâns. Era prima dată când cineva îmi spunea asta.

Mama m-a sunat de zeci de ori. Am văzut mesajele: „Sper că ești mulțumită! Vlad e mai rău! Ești un monstru!” Am blocat-o. Mâinile îmi tremurau când am apăsat butonul.

Au trecut săptămâni. Mergeam la liceu ca o fantomă, evitam privirile colegilor și încercam să nu mă gândesc la Vlad. Într-o zi, Ana m-a tras deoparte:

— Ilinca, mama ta a venit la școală. Te caută peste tot.

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să mă întorc acasă. Nu voiam să aud din nou aceleași acuzații.

Într-o seară, când toți dormeau, am ieșit pe balconul apartamentului Anei și am privit luminile orașului. Mi-am amintit cum îl țineam pe Vlad de mână când era mic și îi promiteam că voi avea grijă de el mereu. Dar cine avea grijă de mine?

După o lună, am găsit o cameră de închiriat într-un apartament vechi din cartierul Titan. Proprietara, doamna Stanciu, era o femeie blândă care mi-a spus:

— Fiecare copil are dreptul la liniște. Să nu-ți fie rușine să ceri ajutor.

Am început să lucrez part-time la o librărie ca să pot plăti chiria și să-mi cumpăr mâncare. În fiecare seară mă gândeam la Vlad: dacă s-a făcut bine, dacă mă urăște pentru că l-am lăsat.

Într-o zi, am primit un mesaj anonim: „Vlad e mai bine acum. Îți duce dorul.” Am plâns ore întregi.

Au trecut luni. Viața mea era simplă: școală, muncă, liniște. Dar vinovăția nu mă părăsea niciodată. De Crăciun, am primit un plic sub ușă: o scrisoare de la Vlad.

„Ilinca,
Nu știu dacă ai să citești asta vreodată. Mi-e dor de tine. Mama e tot supărată, dar eu știu că nu e vina ta. Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine cât ai putut. Sper să fii bine.
Cu drag,
Vlad”

Am strâns scrisoarea la piept și am plâns ca un copil. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate merit să fiu iertată.

Anii au trecut. Am terminat liceul și m-am înscris la facultate. Vlad a crescut și el; ne-am revăzut timid într-o cafenea micuță din centru.

— Ți-am adus ceva… — mi-a spus el și mi-a întins o fotografie veche cu noi doi râzând în parc.

— Îți amintești ziua aia? — l-am întrebat cu voce stinsă.

— Da… Și vreau să știi că nu te-am judecat niciodată pentru ce s-a întâmplat.

Am zâmbit printre lacrimi.

Mama încă nu-mi vorbește. Poate n-o va face niciodată. Dar azi știu că uneori trebuie să pleci ca să te poți regăsi.

Mă întreb adesea: cât din vina pe care o purtăm e a noastră și cât ni se pune pe umeri fără drept? Oare câți dintre noi trăim vieți strivite sub greutatea unor reproșuri care nu ne aparțin?