Pragul dintre două vieți: Când mi-am alungat fiul și m-am regăsit pe mine însămi

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat spartă, ca un geam crăpat, în holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Militari. Rareș, fiul meu, mă privea cu ochii lui negri, plini de furie și neîncredere. Avea doar douăzeci și șapte de ani, dar în privirea lui era toată oboseala lumii. Pe jos, lângă ușă, zăceau hainele lui aruncate la repezeală, câteva cărți vechi și o fotografie cu noi trei — eu, el și tatăl lui, Doru, pe vremea când încă mai zâmbeam.

— Ce vrei să spui? Că mă dai afară? Pe mine? Pe fiul tău? — a urlat Rareș, iar vecina de la doi a trântit ușa să nu audă.

Am simțit cum mă scufund într-un abis fără fund. Ani de zile am tăcut. Am suportat țipetele lui Doru, apoi tăcerea apăsătoare după ce l-am pierdut într-un accident stupid de mașină. Am rămas doar eu și Rareș, doi străini sub același acoperiș. El a început să bea, să-și piardă nopțile cu prieteni dubioși, să vină acasă târziu și să arunce cuvinte grele înspre mine. M-am ascuns în bucătărie, printre oale și mirosuri de ciorbă, sperând că va trece.

Dar nu a trecut. Într-o seară, când am găsit-o pe Ana, nora mea, plângând în baie cu urme de palme pe obraji, am știut că nu mai pot. Că dacă nu fac ceva acum, o să mă pierd cu totul.

— Da, Rareș. Te dau afară. Azi. Acum. — Am spus-o tremurând, dar cu o hotărâre pe care nu o mai simțisem niciodată.

El a râs scurt, batjocoritor.

— Și unde vrei să mă duc? La maică-ta la țară? Sau poate la un azil? Tu nu vezi că fără mine nu ai nimic?

M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de mult greșisem lăsându-l să creadă asta. Cât de mult mă mințisem pe mine însămi că sunt slabă.

— Am avut totul când eram împreună. Dar acum nu mai am nimic de pierdut. Pleacă!

A trântit ușa atât de tare încât s-au zguduit pereții. Ana a ieșit din dormitor cu ochii roșii și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce facem acum? — a șoptit ea.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă până dimineața.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama m-a sunat și mi-a spus că sunt o nenorocită. Sora mea, Mariana, mi-a trimis mesaje pline de reproșuri: „Cum poți să-ți dai afară copilul? Ce fel de mamă ești tu?” Vecinii mă priveau pe furiș când ieșeam la piață. La biserică, preotul a făcut o predică despre iertare și răbdare — știam că era pentru mine.

Ana a rămas cu mine. Nu avea unde să se ducă; părinții ei erau plecați în Italia de ani buni. Încet-încet am început să ne cunoaștem altfel. Ea gătea ciorbe moldovenești și îmi povestea despre copilăria ei la Botoșani. Eu îi arătam poze vechi cu Doru și îi povesteam cum ne-am cunoscut la balul bobocilor din liceu.

Într-o seară, stând la masă cu o cană de ceai între palme, Ana mi-a spus:

— Știți… cred că niciodată nu m-am simțit atât de liberă ca acum. Mi-era frică să plec de lângă Rareș, dar dumneavoastră… mi-ați dat curaj.

Am zâmbit amar.

— Nu știu dacă e curaj sau disperare… Dar știu că nu mai vreau să fiu victimă.

Au trecut luni. Rareș nu m-a sunat niciodată. Am auzit că stă pe la un prieten din liceu și că încearcă să-și găsească un loc de muncă. Uneori mă gândesc la el noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva l-am condamnat la singurătate sau la ură veșnică față de mine.

Familia încă mă judecă. La Paște, Mariana a venit cu cozonac și a refuzat să stea la masă cu Ana. Mama nu-mi mai vorbește decât prin mesaje scurte: „Sper că ești mulțumită acum.”

Dar eu… eu am început să trăiesc din nou. Am ieșit la plimbare prin parc după ani întregi. Am mers la teatru cu Ana și am râs ca două adolescente. Am început să pictez — ceva ce nu mai făcusem din tinerețe.

Într-o zi, Ana mi-a adus o floare galbenă și mi-a spus:

— Sunteți cea mai puternică femeie pe care o cunosc.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost altfel — ca o ploaie caldă după secetă.

Poate că lumea nu mă va ierta niciodată pentru ce am făcut. Poate că Rareș nu va mai vorbi cu mine niciodată. Dar pentru prima dată în viața mea simt că sunt eu însămi.

Oare câte femei trăiesc ani întregi în teroare și tăcere? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?