Rochia mov și inima frântă: Povestea unei seri de neuitat

— Ioana, nu-mi vine să cred că ai ales rochia asta! Ce-ai fost în capul tău?

Vocea mamei răsuna în sufragerie, tăioasă și rece. Tata, cu ziarul în mână, ridică privirea și izbucni într-un râs scurt, sec. — Parcă ești o vânătă cu paiete, fata tatei!

Am simțit cum obrajii mi se aprind. Rochia mov, pe care o alesesem cu atâta grijă din economiile mele, era tot ce-mi dorisem pentru balul de la școală. Nu era nici scumpă, nici la modă, dar era a mea. Am stat ore întregi în fața oglinzii, visând la momentul în care voi intra în sala de sport transformată pentru o noapte într-un palat de poveste.

— Las-o, măi, să se ducă așa, să vadă și ea cum e să fii luată peste picior! a zis mama, dând din mână a lehamite.

Am simțit un nod în gât. M-am întors spre ei, cu ochii umezi:

— Dar mie chiar îmi place rochia asta…

Tata a oftat și s-a ridicat:

— Ioana, lumea nu e făcută din vise mov. O să râdă toți copiii de tine. Nu vrei să porți rochia aia roz de la mătușa Lenuța?

Am clătinat din cap. Rochia roz era veche, prea largă și nu mă reprezenta. Dar cuvintele lor au început să mă roadă pe dinăuntru. M-am retras în camera mea și am închis ușa încet, ca să nu se audă plânsul meu.

În acea seară, am stat pe pat cu rochia mov întinsă lângă mine. Am trecut mâna peste materialul lucios și am încercat să-mi imaginez că sunt altcineva, o fată curajoasă care nu se teme de nimic. Dar vocea mamei îmi răsuna în minte: „O să râdă toți de tine.”

A doua zi dimineață, mama a intrat val-vârtej în cameră:

— Hai, trezește-te! Nu te mai smiorcăi! Dacă vrei să te faci de râs, treaba ta.

M-am ridicat încet și m-am îmbrăcat cu rochia mov. În oglindă, păream mai mică decât eram. Am coborât scările cu inima cât un purice. Tata m-a privit lung:

— Să nu vii acasă plângând!

Pe drum spre școală, am mers cu capul plecat. Colegii mei râdeau și glumeau pe trotuar. Când am intrat în sala de sport decorată cu baloane colorate și ghirlande de hârtie, am simțit privirile tuturor asupra mea.

— Uite-o pe Ioana! Ce rochie are! a strigat Alina, colega mea cea răutăcioasă.

Câțiva băieți au început să chicotească. Am vrut să dispar. M-am retras într-un colț și am încercat să-mi ascund lacrimile. Profesoara de română, doamna Petrescu, s-a apropiat de mine:

— Ioana, ce frumoasă ești! Movul ți se potrivește perfect.

Am ridicat privirea spre ea. Era singura care părea sinceră.

— Mulțumesc… am șoptit.

Balul a trecut ca prin ceață pentru mine. Nu am dansat decât o dată, cu colega mea Ana-Maria, care mi-a spus la ureche:

— Să nu-i asculți pe ceilalți. Eu cred că ești curajoasă.

Când am ajuns acasă, părinții mă așteptau în bucătărie.

— Ei? Ți-au plăcut glumele colegilor? a întrebat tata ironic.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Da, mi-au plăcut… pentru că am învățat ceva: uneori doare mai tare când râd cei dragi decât când râd străinii.

Mama s-a uitat la mine mirată:

— Ce tot vorbești acolo?

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am plâns până târziu în noapte. A doua zi nu am vrut să merg la școală. Mama a venit lângă mine:

— Ioana, nu poți să te ascunzi mereu. Viața e grea.

— Dar nu trebuie să fie grea din cauza voastră! am izbucnit eu.

A fost prima dată când le-am spus ce simt cu adevărat. Tata a venit mai târziu și s-a așezat lângă mine pe pat:

— Poate că am exagerat… Știi, nici nouă nu ne-a fost ușor când eram copii.

L-am privit lung:

— Dar eu nu sunt voi. Eu sunt Ioana.

Au trecut zile până când lucrurile s-au liniștit. Mama a început să mă întrebe ce-mi place mie cu adevărat. Tata mi-a cumpărat o bentiță mov ca să se asorteze cu rochia mea preferată.

Dar rana a rămas acolo, undeva adânc. Și încă mă întreb: De ce e atât de greu pentru părinți să-și susțină copiii? Oare câți dintre noi cresc cu inima frântă din cauza celor care ar trebui să ne fie sprijin?