Schimbul care mi-a răsturnat viața: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu te grăbi să răspunzi, dar gândește-te bine, Irina. E o șansă pe care nu o primești de două ori în viață.

Cuvintele soacrei mele, doamna Stancu, au plutit grele prin bucătăria mică, luminată doar de becul galben care tremura la fiecare rafală de vânt. Ploua cu găleata afară, iar picăturile băteau în geam ca niște avertismente. M-am uitat la ea peste ceașca de ceai, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Pe masa dintre noi, actele apartamentului meu stăteau ca o amenințare mută.

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie pe numele dumneavoastră, am șoptit, încercând să nu par nepoliticoasă. Dacă tot facem schimbul, nu ar fi normal să fie reciproc?

Soacra a zâmbit strâmb, cu acea politețe rece pe care o folosea mereu când voia să mă pună la colț.

— Irina, dragă, eu sunt bătrână. Ce să fac cu două apartamente? Dar dacă tu ai grijă de mine, eu îți las apartamentul meu după ce nu voi mai fi. E o garanție pentru viitorul tău și al lui Radu.

Radu, soțul meu, nu era acasă. Era la serviciu, ca de obicei, lăsându-mă singură să mă descurc cu familia lui. De când ne-am căsătorit, am simțit mereu că nu sunt niciodată destul de bună pentru ei. Mama lui Radu era regina intrigilor și a vorbelor cu două tăișuri. Mă simțeam ca într-un joc de șah în care nu știam niciodată dacă sunt pion sau regină.

Am plecat capul și am încercat să-mi adun gândurile. Apartamentul meu era singura mea siguranță. Îl moștenisem de la bunica mea, după ani de sacrificii și muncă. Era colțul meu de liniște într-o lume care părea mereu gata să mă înghită. Să-l cedez? Pentru o promisiune? Pentru un viitor nesigur?

— O să mă gândesc, am spus încet.

Soacra a ridicat din umeri și a început să-și strângă lucrurile.

— Fă cum crezi tu mai bine. Dar nu uita că Radu ar fi foarte dezamăgit dacă ai rata această oportunitate.

Am rămas singură în bucătărie, cu sunetul ploii și al pașilor ei pe scări răsunând în urechi. M-am simțit mică și neputincioasă. Am luat telefonul și i-am scris lui Radu: „Putem vorbi diseară? Mama ta mi-a făcut o propunere ciudată.”

Răspunsul a venit sec: „Sunt obosit. Vorbim mâine.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament, atingând pereții, rafturile cu cărți, fotografiile vechi cu bunica. Amintirile m-au copleșit: mirosul de cozonac din copilărie, serile liniștite cu bunica la televizor, primele mele încercări de a găti. Toate acestea erau aici, între acești pereți.

A doua zi dimineață, Radu a venit acasă grăbit.

— Ce tot ai cu mama? Nu poți să fii și tu mai deschisă? E pentru binele nostru!

— Radu, nu înțelegi… Dacă îi dau apartamentul meu și ea nu-mi lasă nimic? Dacă rămânem pe drumuri?

A oftat exasperat.

— Mereu vezi doar partea rea! Mama nu ar face așa ceva. E mama!

— Dar nu e mama mea! am izbucnit fără să vreau. Și niciodată nu m-a privit ca pe cineva din familie!

S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Dacă nu vrei să faci schimbul, spune-i direct! Eu nu mă bag!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Radu era mereu de partea lor. Eu eram mereu singură.

În zilele următoare, soacra a început să mă sune zilnic.

— Te-ai hotărât? Să știi că nu pot aștepta la nesfârșit…

Prietenii mei mi-au spus să fiu atentă.

— Irina, tu realizezi că dacă îi dai apartamentul și ea se răzgândește, rămâi fără nimic? m-a întrebat Ana într-o seară la cafea.

— Știu… Dar dacă Radu mă părăsește? Dacă rămân singură?

— Mai bine singură decât păcălită!

M-am dus la un avocat. Am vrut să știu ce drepturi am.

— Doamnă, dacă semnați actele fără garanții scrise, riscați totul. Am văzut cazuri ca al dumneavoastră… Nu vă jucați cu viitorul!

Am plecat de acolo cu inima grea. În acea seară am primit un mesaj de la soacra: „Dacă nu te hotărăști până vineri, oferta cade.”

Vineri dimineață am privit din nou actele. Am plâns ore întregi. M-am gândit la bunica mea și la tot ce muncise pentru acest apartament. M-am gândit la Radu și la cât de puțin părea să-i pese de ceea ce simt eu.

La prânz am sunat-o pe soacră.

— Doamnă Stancu… Nu pot accepta condiția dumneavoastră. Îmi pare rău.

A tăcut o clipă lungă.

— Cum vrei tu. Să nu spui că nu ți-am oferit șansa vieții tale.

Am închis telefonul tremurând. În acea seară, Radu a venit acasă furios.

— Ai stricat tot! Niciodată nu poți face un compromis!

L-am privit în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Poate că e timpul să fac compromisuri doar pentru mine.

Nu știu ce va urma. Poate că voi pierde tot: soțul, familia lui, liniștea aparentă pe care o aveam. Dar știu că nu pot trăi toată viața cu frica de a fi trădată chiar de cei care ar trebui să mă protejeze.

Oare câte femei din România au fost puse vreodată în fața unei alegeri imposibile între dragoste și demnitate? Ce ați fi făcut voi în locul meu?