Scrisoare către tata: Povestea unei fiice vitregi din România
— Nu-mi pasă, mamă! Nu vreau să-l văd pe Mihai la serbare! Nu e tata! am urlat, trântind ușa camerei mele, cu obrajii încinși de furie și ochii plini de lacrimi. Era Ajunul Crăciunului, iar în sufragerie, mama încerca să-l convingă pe Mihai, soțul ei de doi ani, că va fi bine, că „o să mă obișnuiesc”. Dar eu nu voiam să mă obișnuiesc. Aveam 17 ani și încă mai speram, undeva în adâncul meu, că tata — adevăratul meu tată, Sorin — va apărea la ușă cu un brad și o cutie de bomboane, ca pe vremuri.
Mihai nu a spus nimic. A rămas în hol, cu paltonul pe el, privindu-mă cu ochii aceia blânzi pe care îi uram pentru că nu erau ai lui tata. Mama a oftat și a venit după mine.
— Ana, te rog… Mihai încearcă din răsputeri să-ți fie aproape. Știu că nu e ușor, dar nu e vina lui că Sorin… că tatăl tău nu mai vine.
— Nu vreau să vorbesc despre asta! am spus printre dinți. Nu vreau să-l văd pe Mihai la serbare. Nu e tata!
Adevărul era că tata nu mai venise de trei ani. Plecase cu altcineva, într-un oraș din vestul țării, și de atunci doar rareori mai primeam un mesaj sec de „La mulți ani!” sau „Să fii cuminte la școală”. Dar eu tot îl așteptam. Și orice încercare a mamei de a-l aduce pe Mihai în viața mea era ca o trădare.
În seara aceea, Mihai a plecat la serviciu. Era șofer pe ambulanță și avea tură de noapte. Mama a rămas cu mine la masă, dar niciuna nu a avut poftă de mâncare. Am stat tăcute, fiecare cu gândurile ei.
A doua zi, la serbare, l-am văzut pe Mihai stând la ușă, cu un buchet de flori în mână. Nu a intrat în sală. M-a privit doar de la distanță, cu un zâmbet timid. M-am prefăcut că nu-l văd.
Au trecut luni. Mihai era mereu acolo: când aveam nevoie de bani pentru manuale, când mi se stricase bicicleta, când am avut febră mare și mama era la serviciu. Nu spunea niciodată nimic despre tata. Nu încerca să-mi ia locul lui. Doar era acolo.
Într-o zi de vară, am venit acasă plângând. O colegă mă făcuse „fata fără tată” în fața clasei. M-am trântit pe pat și am început să plâng în hohote. Mihai a bătut ușor la ușă.
— Ana… pot intra?
Nu am răspuns. Dar el a intrat oricum și s-a așezat pe marginea patului.
— Știi… și eu am crescut fără tată. Mama mea s-a chinuit mult cu mine. Știu cum e să simți că lipsește ceva… sau cineva.
Am ridicat privirea spre el pentru prima dată fără ură.
— De ce nu ai plecat? l-am întrebat printre sughițuri.
A zâmbit trist.
— Pentru că țin la tine și la mama ta. Pentru că familia nu e doar sânge. E ce alegem să fim unii pentru alții.
Nu am spus nimic atunci. Dar ceva s-a schimbat în mine.
Anii au trecut. Am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate în București. Tata nu a venit nici la absolvire, nici la majorat. Mihai însă era mereu acolo — cu o floare, cu o vorbă bună, cu o îmbrățișare stângace.
Într-o seară, după ce am primit primul salariu de la jobul meu part-time, am decis să-i scriu o scrisoare lui Mihai. O scrisoare pe care nu i-am dat-o niciodată până acum.
„Dragă Mihai,
Nu știu dacă ți-am spus vreodată cât de mult înseamnă pentru mine tot ce ai făcut. Poate am fost nedreaptă, poate te-am rănit cu vorbele mele sau cu tăcerile mele lungi. Dar tu ai rămas mereu acolo — ca un stâlp într-o casă care se clatină la fiecare furtună.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că familia nu e doar despre cine ne-a dat viață, ci despre cine rămâne lângă noi când toți ceilalți pleacă. Tu ai ales să fii tatăl meu când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o.
Îți mulțumesc pentru răbdare, pentru bunătate și pentru dragostea pe care mi-ai arătat-o fără să ceri nimic în schimb.
Cu drag,
Ana”
Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie într-o dimineață când știam că mă voi întoarce târziu acasă. Când am ajuns seara, Mihai mă aștepta în hol, cu ochii roșii și brațele deschise.
— Mulțumesc, Ana… E cel mai frumos lucru pe care l-am primit vreodată.
Ne-am îmbrățișat pentru prima dată ca tată și fiică.
Acum, privind în urmă, mă întreb: câți dintre noi ne dăm seama cât valorează prezența unui om care rămâne lângă noi chiar și atunci când îl respingem? Câți dintre noi avem curajul să spunem „mulțumesc” celor care ne-au iubit fără să fie obligați s-o facă?