Scrisori din Trecut: Povestea Mea Despre Adevăr, Iertare și Familie

— Nu ai voie să umbli acolo! vocea bunicii răsună tăios din capătul scării, dar deja era prea târziu. Țineam în mâini cutia veche, acoperită de praf și pânze de păianjen, pe care o găsisem ascunsă sub niște pături uitate în pod. Inima îmi bătea nebunește. Ce putea fi atât de important încât să fie ascuns aici, într-un colț uitat al casei copilăriei mele?

Am coborât încet, cu grijă, simțind privirea bunicii aruncată ca un cuțit spre mine. Am așezat cutia pe masă și am deschis-o. Zeci de scrisori, legate cu o panglică roșie, miroseau a vechi și a ceva pierdut. Pe fiecare era scris cu litere rotunde: „Pentru Maria”. Maria era mama mea.

— Ce-i asta? am întrebat, dar bunica s-a întors brusc și a ieșit din bucătărie. Am rămas singur cu cutia și cu un sentiment ciudat de vinovăție.

Am început să citesc. Primele rânduri m-au lovit ca un trăsnet: „Dragă Maria, fiecare zi fără tine e ca o iarnă fără sfârșit…” Scrisorile erau semnate „Doru”. Doru? Nu era tata. Tata se numea Victor. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Pe măsură ce citeam, povestea se desfășura ca un film vechi: mama mea, tânără studentă la Litere în Bucureștiul anilor ’80, se îndrăgostise nebunește de Doru, un băiat rebel din provincie, pasionat de poezie și rock. Scrisorile lor erau pline de dor, promisiuni și vise despre o viață împreună. Dar undeva, ceva s-a rupt. Ultimele scrisori erau tot mai rare, tot mai triste. Într-una dintre ele, Doru îi scria: „Nu pot să vin la nuntă. Nu pot să te văd mireasă lângă altcineva.”

Am simțit cum mi se umezește privirea. Mama nu-mi vorbise niciodată despre Doru. Pentru mine, ea fusese mereu femeia calmă, serioasă, care lucra la bibliotecă și care nu ridica niciodată vocea. Dar aici era altcineva: o fată care visa să fugă la mare cu iubitul ei, care scria poezii pe marginea caietelor și care plângea nopți întregi după cineva pe care nu-l putea avea.

Am pus scrisorile la loc și am ieșit afară. Tata tăia lemne în curte. M-am apropiat încet.

— Tată… ai auzit vreodată de Doru?

S-a oprit din lucru și m-a privit lung.

— De ce întrebi?

— Am găsit niște scrisori… ale mamei.

A oftat adânc și s-a așezat pe buturugă.

— Știam că într-o zi o să găsești ceva… Doru a fost prima ei iubire. S-au cunoscut înainte să ne întâlnim noi. Eu am fost… cel care a rămas.

Am simțit un val de furie și confuzie. Cum putea tata să accepte asta? Cum putea mama să trăiască cu un asemenea secret?

În seara aceea, am așteptat-o pe mama să vină acasă. Când a intrat pe ușă, i-am pus cutia pe masă.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

A rămas nemișcată câteva secunde, apoi s-a așezat lângă mine.

— Pentru că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat, Mihai. Și pentru că te-am iubit prea mult ca să-ți dau povara asta.

— Dar eu cine sunt? Sunt copilul tatei sau…?

M-a privit cu ochii în lacrimi.

— Ești copilul nostru. Al meu și al lui Victor. Doru… a plecat din țară înainte să mă mărit. Nu s-a mai întors niciodată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea fusese construită pe jumătăți de adevăruri și tăceri apăsătoare.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Tata era tăcut, mama plângea pe ascuns, iar eu nu mai știam cine sunt sau ce vreau. M-am certat cu ei, am urlat că nu vreau să trăiesc într-o minciună. Bunica m-a tras deoparte într-o zi:

— Mihai, fiecare om are dreptul la un secret. Dar tu ai dreptul la adevăr. Nu-i judeca prea aspru pe părinții tăi.

Am început să caut urme despre Doru. Am găsit câteva poze vechi, o carte poștală din Italia și o poezie scrisă pe spatele unei fotografii: „Dacă vei citi vreodată asta, să știi că te-am iubit mai mult decât am știut să spun.”

Într-o noapte, am visat-o pe mama tânără, alergând prin ploaie spre gară, cu ochii plini de speranță. M-am trezit plângând.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou deschis cu părinții mei. Am înțeles că dragostea nu e niciodată simplă și că uneori oamenii aleg ceea ce cred că e mai bine pentru ceilalți, nu pentru ei înșiși.

Acum privesc altfel familia mea. Îi văd ca pe niște oameni reali, cu greșeli și regrete, nu ca pe niște personaje perfecte dintr-o poveste inventată.

Mă întreb adesea: dacă n-aș fi găsit acele scrisori, aș fi trăit mai fericit? Sau adevărul doare doar la început și apoi eliberează?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi vrut să știți totul despre trecutul părinților voștri?