Strigătul Care Nu Ajunge la Inimă: Povestea Unei Nepoate și a Bunicii Sale

— Mama, te rog, nu vezi că bunica nu mai poate sta acolo? E mucegai pe pereți și miroase a igrasie! Am spus-o cu voce tremurată, aproape plângând, în timp ce mama își frământa mâinile pe marginea mesei din bucătărie.

— Ilinca, nu începe iar. Știi bine că nu avem bani pentru așa ceva. Și-apoi, ce vrei să facem? Să ne împrumutăm la bancă pentru o garsonieră?

Am simțit cum mi se strânge inima. Bunica Maria stătea singură într-un apartament vechi, cu tapetul scorojit și geamurile care abia mai țineau frigul afară. După ce bunicul a murit, parcă totul s-a prăbușit peste ea. Tata nu mai trecea pe la ea decât de sărbători, iar mama îi ducea uneori pachete cu mâncare, dar atât. Eu eram singura care o vizita aproape zilnic, îi ascultam poveștile și îi țineam de urât.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am găsit-o pe bunica tremurând sub o pătură subțire. „Nu-i nimic, Ilinca, m-am obișnuit cu frigul”, mi-a spus ea zâmbind forțat. Dar eu știam că nu era bine. Am încercat să-i încălzesc camera cu un calorifer electric, dar siguranțele au sărit imediat. Blocul era vechi, instalația la fel.

În acea noapte, am plâns în pernă. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe părinții mei. Cum puteau să fie atât de indiferenți? De ce nu vedeau cât suferă bunica? A doua zi, la micul dejun, am izbucnit din nou:

— Tata, tu ai crescut aici! Cum poți s-o lași pe mama ta să trăiască în condițiile astea?

Tata a oftat adânc și a evitat privirea mea.

— Ilinca, nu e atât de simplu. Eu muncesc de dimineață până seara ca să vă țin pe toți. Nu avem bani de dat pe apartamente noi.

— Dar nu e vorba doar de bani! E vorba de respect! E mama ta!

Mama a încercat să mă liniștească:

— Ilinca, toți avem probleme. Și noi am vrea să o ajutăm mai mult, dar nu putem.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit trântind ușa. Am alergat până la blocul bunicii și am urcat cele patru etaje pe scări, cu genunchii moi de furie și neputință.

Bunica m-a întâmpinat cu zâmbetul ei blând.

— Ce-i cu tine, puiule?

— Nimic… doar că mi-e dor de tine.

Am stat lângă ea pe canapeaua veche și am ascultat cum povestea despre tinerețea ei. Despre cum l-a cunoscut pe bunicul la balul satului, despre cum au muncit împreună să-și cumpere apartamentul acesta micuț care acum se dărâma peste ea.

Într-o zi, am găsit-o căzuse în baie. Era amețită și speriată. Am sunat la ambulanță și am stat cu ea până au venit medicii. Diagnosticul: hipotermie ușoară și tensiune scăzută. Doctorul mi-a spus în șoaptă:

— Fata mea, dacă nu are condiții mai bune, riscă să pățească ceva grav.

Am simțit cum mă prăbușesc. Am mers acasă și le-am spus părinților ce s-a întâmplat.

— Nu mai pot! Dacă nu faceți nimic, mă mut eu la bunica!

Mama a început să plângă.

— Ilinca, nu înțelegi… Avem rate la bancă, salariile abia ne ajung. Dacă ar fi după mine, i-aș lua un apartament nou mâine!

Tata a rămas tăcut. În seara aceea, l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui din București:

— Nu știu ce să facem cu mama… Ilinca ne bate la cap în fiecare zi… Dar nu avem bani nici pentru noi…

Am început să caut soluții pe internet: credite, ajutoare sociale, ONG-uri care ajutau bătrânii. Am scris chiar și o scrisoare primarului orașului nostru:

„Stimate domnule primar,
Vă scriu în numele bunicii mele Maria Popescu, care locuiește într-un apartament insalubru și are nevoie urgent de ajutor…”

Nu am primit niciun răspuns.

Zilele treceau greu. Bunica se stingea încet sub ochii mei. Într-o duminică dimineață, când am ajuns la ea, am găsit-o privind pe fereastră la copiii care se jucau în fața blocului.

— Știi, Ilinca… Când eram mică visam să am o casă mare, cu grădină și flori. Dar viața nu e cum vrei tu… E cum poate ea să fie.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în mâinile mele reci.

— Bunico… Îmi pare rău că nu pot face mai mult pentru tine.

Ea m-a mângâiat pe păr.

— Tu faci destul doar fiind aici cu mine.

În acea clipă am înțeles că uneori dragostea nu poate repara totul. Că uneori sistemul te strivește și familia ta e prea obosită sau prea speriată ca să lupte pentru tine.

Dar nu m-am dat bătută. Am început să strâng bani din meditații date colegilor mai mici. Am făcut voluntariat la un ONG local care ajuta bătrânii și am reușit să obțin pentru bunica o sobiță electrică nouă și o vizită medicală gratuită.

Părinții mei au început să mă privească altfel. Poate că le era rușine sau poate că au înțeles ceva din încăpățânarea mea. Într-o seară, tata mi-a spus:

— Poate n-am făcut destul pentru mama mea… Dar tu m-ai făcut să-mi dau seama cât contează lucrurile astea mici.

Bunica n-a mai apucat să se mute într-un apartament nou. Dar ultimele luni din viața ei au fost mai calde și mai pline de iubire datorită încăpățânării mele.

Uneori mă întreb: dacă fiecare dintre noi ar lupta puțin mai mult pentru cei dragi, oare lumea asta ar fi un loc mai bun? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?