Trei luni de tăcere: Vara care ne-a destrămat familia

— Daria, nu pot să cred că ai ales să pleci la mare tocmai acum! Vocea Elenei răsuna în telefon, tăioasă, cu o furie pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Mă uitam la bagajele pregătite în hol și simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă apasă ca o piatră pe piept. — Mama, am planificat vacanța asta de luni de zile. Mara abia așteaptă să vadă marea pentru prima dată… — Și eu abia așteptam să mă ajutați! Dar se pare că familia nu mai contează pentru voi. Apoi, a închis. Am rămas cu telefonul în mână, cu ochii umezi și cu un gust amar în gură. Soțul meu, Vlad, a venit lângă mine și m-a luat de mână. — Hai să nu lăsăm asta să ne strice vacanța, mi-a șoptit el, dar știam că și pe el îl doare.

Am plecat la mare cu Mara, încercând să ne bucurăm de fiecare clipă. Dar liniștea dintre noi era apăsătoare. Vlad verifica telefonul din cinci în cinci minute, sperând la un mesaj de la mama lui. Mara ne întreba mereu: — De ce nu vine bunica cu noi? Ce să-i spun unui copil de șase ani? Că adulții se ceartă pentru lucruri pe care copiii nu le pot înțelege?

În fiecare seară, după ce Mara adormea, stăteam pe balconul pensiunii și mă uitam la valuri. Îmi aminteam cum Elena fusese mereu acolo pentru noi: când s-a născut Mara, când am avut nevoie de bani pentru avansul la apartament, când Vlad și-a pierdut locul de muncă. Și acum, când avea nevoie de noi, noi am ales să plecăm. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie mereu să renunțăm la noi pentru ceilalți?

Când ne-am întors acasă, am găsit ușa Elenei încuiată și niciun mesaj de la ea. Vlad a încercat să o sune de zeci de ori. Nimic. Trei luni au trecut de atunci. Trei luni în care Mara întreba zilnic: — Când mergem la bunica? Trei luni în care Vlad se închidea în el și eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară ploioasă de octombrie, Vlad s-a întors acasă mai devreme. L-am găsit stând pe canapea, cu capul în mâini. — Daria, nu mai pot. Mă simt ca un copil pedepsit. Am încercat să vorbesc cu mama, dar nu vrea să mă asculte. Poate am greșit… Poate trebuia să rămânem acasă.

— Și ce facem? Renunțăm la orice bucurie doar ca să nu supărăm pe nimeni? Am ridicat vocea fără să vreau. — Nu e corect! Și noi avem dreptul la fericire! Vlad m-a privit lung, cu ochii roșii de oboseală și tristețe.

A doua zi dimineață am decis să mergem împreună la Elena. Am bătut la ușă minute în șir până când ne-a deschis, cu fața împietrită. — Ce vreți? — Să vorbim, am spus eu încet.

Ne-a lăsat să intrăm fără un cuvânt. Apartamentul mirosea a vopsea proaspătă și a singurătate. Pe masă era o cană de ceai rămasă pe jumătate plină și niște poze vechi cu Vlad copil.

— Mamă, știu că te-am dezamăgit… Vlad a început să plângă. — Dar nu putem trăi mereu după dorințele altora. Avem și noi nevoie de timp pentru noi.

Elena s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi: — Eu am renunțat la tot pentru voi! Am muncit douăzeci de ani ca să vă fie bine! Acum când am nevoie de voi… unde sunteți?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Nu vrem să te pierdem, dar nici nu putem trăi doar pentru alții. Avem nevoie să fim și noi fericiți ca familie.

A urmat o tăcere grea. Mara a venit lângă bunica ei și i-a întins un desen: „Te iubesc, bunica!” Elena a izbucnit în plâns și a strâns-o tare în brațe.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Relația noastră cu Elena e încă fragilă, plină de resentimente și regrete nespuse. Dar încercăm să reconstruim ceva din ruinele unei veri care ne-a pus la încercare ca familie.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Oare putem găsi vreodată echilibrul între a-i ajuta pe cei dragi și a nu ne pierde pe noi înșine?