Trei suflete într-o noapte de iarnă

— Nu pot să cred, Vlad! Trei? Ai auzit ce a zis doamna doctor? Trei! — vocea Ioanei răsuna în salonul alb al maternității, tremurând între râs și plâns. Eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile reci și inima bătând nebunește. Încercam să procesez vestea, dar mintea mea refuza să accepte realitatea: venisem la spital convinși că vom pleca acasă cu un singur copil, iar acum ni se spunea că suntem părinții a trei suflete.

— Vlad, spune ceva! — m-a împuns Ioana cu cotul, ochii ei mari căutându-i pe ai mei. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă ciudată.

— O să fie bine… O să ne descurcăm, am bâiguit, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

În acea noapte, în timp ce afară ningea liniștit peste București, am stat pe un scaun de plastic lângă patul soției mele și am privit tavanul. Gândurile îmi fugeau la David, băiatul nostru de cinci ani, care dormea acasă la bunici. Cum îi vom explica? Cum vom împărți dragostea și timpul între patru copii? Cum vom face față cheltuielilor? Salariul meu de inginer abia ne ajungea pentru traiul zilnic. Ioana era profesoară suplinitoare și urma să intre în concediu maternal. Totul părea imposibil.

A doua zi dimineață, când am ajuns acasă, mama mă aștepta în prag cu David în brațe.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai fața asta? — m-a întrebat ea, îngrijorată.

— Mamă… o să avem tripleti.

A izbucnit în râs, apoi a văzut că nu glumesc și s-a așezat pe scaun, palidă.

— Doamne-ajută! — a șoptit ea. — O să fie greu, Vlad…

Primele luni au trecut ca prin vis. Ioana era tot mai obosită, iar eu încercam să țin casa pe linia de plutire. Certurile au început să apară: despre bani, despre cine stă mai mult cu David, despre cine spală vasele sau cine merge la cumpărături. Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu, am găsit-o pe Ioana plângând în bucătărie.

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Mă simt singură, mă doare tot corpul și tu nici măcar nu mă asculți!

Am simțit cum mă năpădesc vinovăția și furia. Am ridicat vocea fără să vreau:

— Și eu ce să fac? Muncesc cât pot! Nu vezi că nu ne ajung banii nici pentru lapte?

David a intrat speriat în cameră și ne-a privit cu ochii lui mari și triști. Atunci am tăcut amândoi. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte, știind că nu avem voie să ne pierdem unul pe altul.

Ziua cea mare a venit într-o dimineață geroasă de martie. Ioana a intrat în travaliu mai devreme decât ne așteptam. Am alergat cu ea la spital, tremurând de frică. Operația a durat ore întregi. Am stat pe hol cu inima cât un purice, rugându-mă să fie toți sănătoși.

Când asistenta mi-a adus prima dată să-i văd pe copii — Ana, Ilinca și Radu — am simțit cum mi se taie picioarele. Erau atât de mici! Fiecare cântărea puțin peste un kilogram. I-am privit prin incubatoare și mi-am promis că voi face orice ca să le fie bine.

Primele luni acasă au fost un coșmar dulce-amar. Plânsete neîntrerupte, biberoane la fiecare două ore, scutece peste scutece. Ioana era epuizată; eu adormeam deseori cu capul pe masa din bucătărie. David se simțea dat la o parte și începea să facă crize de furie.

Într-o noapte, când toți copiii plângeau și Ioana nu mai avea putere nici să se ridice din pat, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am simțit slab și neputincios. M-am gândit la tata, care ne-a părăsit când eram mic. Mi-am jurat atunci că eu nu voi fugi niciodată.

Am început să cer ajutor: mama venea zilnic să gătească; sora Ioanei stătea cu copiii cât mergeam noi la cumpărături; vecina de la doi ne aducea supă caldă. Încet-încet am învățat să fim o echipă.

Dar problemele nu s-au oprit aici. Facturile s-au adunat; banca ne-a amenințat că ne ia apartamentul dacă nu plătim rata la timp. Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, Ioana mi-a spus:

— Vlad… poate ar trebui să plec eu la muncă în Germania. Sora mea are grijă de copii aici…

M-am uitat la ea ca lovit de trăsnet.

— Nu! Nu pleci nicăieri! Ne descurcăm noi cumva aici!

Am început să caut al doilea job: livram pizza seara sau făceam reparații prin cartier. Eram mereu obosit, dar mă țineau în viață zâmbetele copiilor mei.

Au trecut doi ani de atunci. Ana e cea mai curajoasă; Ilinca râde mereu; Radu e liniștit ca o apă adâncă. David s-a obișnuit cu rolul de frate mai mare și îi iubește nespus.

Câteodată mă uit la Ioana și văd cât de mult a îmbătrânit în ultimii ani. Dar când ne ținem copiii în brațe toți cinci pe canapea, simt că suntem cei mai bogați oameni din lume.

Mă întreb uneori: oare cât poate duce un om fără să se rupă? Și dacă dragostea chiar poate ține o familie unită când totul pare pierdut? Voi ce credeți?