Umbra de la marginea pădurii

— Ce cauți aici, Doru? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând strâns coșul cu mere în mâini, de parcă ar fi putut să mă apere. Era aproape întuneric, iar silueta lui se profila ciudat pe fundalul pădurii, acolo unde drumul se pierde printre copaci. Nu-l mai văzusem de șapte ani, de când plecase fără să spună nimic, lăsând în urmă doar tăcere și o mamă cu ochii roșii de plâns.

Doru nu a răspuns imediat. S-a apropiat încet, cu pași grei, ca și cum fiecare metru dintre noi ar fi fost o povară. Avea barba crescută, hainele murdare și ochii aceia verzi care cândva mă făceau să râd. Acum păreau goi.

— Am venit să vorbesc cu mama… și cu tine, a spus el într-un final, privindu-mă drept în ochi.

M-am dat un pas înapoi. Simțeam cum inima îmi bate nebunește. În minte mi se derulau toate serile în care mama stătea la geam, sperând că Doru va apărea. Toate certurile noastre despre el. Toate întrebările fără răspuns.

— Mama nu vrea să te vadă, am spus apăsat. Ai făcut-o să sufere destul.

Doru a oftat și s-a uitat spre casă. Lumina slabă din bucătărie tremura pe perdea. Am știut că mama ne privește. Mereu știa când se întâmplă ceva.

— Lasă-mă să încerc, a zis el încet.

Am intrat în casă înaintea lui. Mama stătea la masă, cu mâinile împreunate, ca la rugăciune. Când l-a văzut pe Doru în prag, a încremenit. Pentru o clipă am crezut că va leșina.

— Ce vrei? a întrebat ea rece, fără să-i întâlnească privirea.

— Să-mi cer iertare, mamă… Să vă spun adevărul.

Am simțit cum aerul din cameră devine greu. Doru s-a așezat pe scaunul de lângă ușă, ca un copil pedepsit. A început să vorbească despre anii petrecuți prin străini, despre greșelile făcute, despre cum s-a simțit trădat de tata înainte să moară și despre fuga lui la oraș, unde a crezut că va găsi libertatea. Dar libertatea l-a costat scump: prietenii falși, datorii, nopți dormite pe bănci în gară.

Mama asculta cu ochii uscați. Eu simțeam cum furia și mila se amestecau în mine ca două ape tulburi.

— Și acum ce vrei? Să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat? a izbucnit mama la final.

— Nu… Vreau doar să mă iertați. Să pot dormi noaptea fără să mă gândesc la voi.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am văzut cum mâinile mamei tremurau ușor pe masă. Într-un târziu, s-a ridicat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Doru a rămas cu capul plecat.

— De ce ai venit acum? am întrebat eu încet.

— Pentru că nu mai pot trăi cu vinovăția asta. Pentru că am visat-o pe mama plângând și m-am trezit urlând noaptea. Pentru că tu ești singura mea soră și nu vreau să mor singur.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de copilărie, când ne jucam împreună la marginea pădurii, când Doru mă apăra de băieții răi din sat. Unde dispăruse băiatul acela?

În zilele care au urmat, Doru a rămas la noi. Mama nu-i vorbea decât strictul necesar. Vecinii au început să șușotească: „S-a întors vagabondul”, „Oare ce vrea acum?”. Eu eram prinsă între dorința de a-l ajuta și teama că iar va pleca fără urmă.

Într-o seară, l-am găsit pe Doru stând pe banca din curte, privind spre pădure.

— Ți-e dor de libertate? l-am întrebat.

— Nu… Mi-e dor de liniște. Dar nu cred că o voi mai găsi vreodată aici.

Am stat lângă el fără să spun nimic. Vântul aducea miros de frunze arse și pământ reavăn. Din pădure se auzeau câinii sălbatici lătrând.

Într-o duminică dimineață, mama s-a apropiat de Doru cu o farfurie cu plăcinte calde.

— Mănâncă… ai slăbit mult, i-a spus ea fără să-l privească direct.

Doru a luat farfuria cu mâinile tremurânde. A izbucnit în plâns ca un copil mic. Mama l-a îmbrățișat strâns pentru prima dată după atâția ani. Eu am simțit cum o povară grea se ridică din sufletul meu.

Dar liniștea nu avea să dureze mult. Într-o zi, poliția a venit la poartă: Doru era căutat pentru niște datorii vechi și furturi mărunte comise în oraș. Mama aproape că a leșinat când a auzit vestea. Vecinii au început iar să vorbească urât despre noi.

— De ce nu ne-ai spus? l-am întrebat furioasă după ce poliția a plecat.

— Am vrut să vă protejez… Nu voiam să vă fac iar de rușine.

Mama s-a retras în camera ei și nu a mai ieșit zile întregi. Eu am rămas singură cu Doru și cu toate întrebările care mă măcinau: Poate cineva ca el să fie iertat? Merită o nouă șansă?

Într-un final, Doru s-a predat singur la poliție. Înainte să plece, m-a privit lung:

— Sora mea… Nu știu dacă voi putea vreodată să repar tot ce am stricat. Dar sper că într-o zi veți putea trăi fără povara numelui meu.

Au trecut luni de atunci. Mama încă plânge uneori noaptea. Eu încerc să merg mai departe, dar uneori mă opresc la marginea pădurii și mă întreb: Oare câte familii trăiesc cu umbrele trecutului ascunse după uși încuiate? Oare cât de mult putem ierta cu adevărat?