Umbra Tatălui Necunoscut: Povestea Unei Regăsiri Dureroase

— Cine e acolo? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamuri. Era trecut de ora zece, iar blocul din cartierul Militari era de obicei liniștit la ora asta. Am deschis ușa doar pe jumătate, cu lanțul tras, așa cum mă învățase mama: „Niciodată să nu ai încredere în străini, Irina!”

În fața mea stătea un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochii verzi, adânci, și o privire care părea să mă cunoască mai bine decât mă cunoșteam eu însămi. Părul îi era grizonat, iar hainele ude îi atârnau pe umeri. A ezitat o clipă, apoi a spus încet:

— Irina… eu sunt tatăl tău.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot ce credeam că știu despre viața mea se destramă ca o pânză subțire. Mama mi-a spus mereu că tata a plecat când eram mică și că nu s-a mai întors niciodată. Nu am avut poze cu el, nu am avut povești, doar un gol pe care l-am umplut cu întrebări fără răspuns.

— E o greșeală, am spus aproape șoptit. Tata… tata nu există pentru mine.

— Știu că e greu de crezut, dar am venit să-ți spun adevărul. Te rog, lasă-mă să intru.

Am stat câteva secunde care mi s-au părut ore, apoi am deschis ușa. L-am privit cum intră, lăsând în urmă o dâră de apă pe gresia din holul mic al garsonierei mele. S-a așezat pe marginea canapelei și a rămas tăcut, ca și cum ar fi așteptat să-l alung.

— De ce acum? am izbucnit. De ce după douăzeci și trei de ani? Unde ai fost?

A oftat adânc și și-a trecut mâna peste față.

— Mama ta… Maria… nu mi-a dat voie să te văd. Am încercat de multe ori, dar m-a amenințat că dacă mă apropii de tine, va pleca din oraș cu tine și nu vă voi mai găsi niciodată. Am făcut greșeli, Irina. Mari. Dar nu te-am uitat niciodată.

M-am ridicat brusc.

— Mama mi-a spus că ai abandonat-o! Că ai ales băutura și ai dispărut!

A tăcut o clipă, apoi a ridicat privirea spre mine.

— Am avut probleme cu alcoolul, da. Dar nu te-am abandonat niciodată în sufletul meu. Am fost slab și am pierdut tot ce aveam mai scump. Dar nu am încetat să sper că într-o zi o să mă ierți.

Am simțit cum furia și confuzia se amestecau în mine ca un vârtej. Îmi venea să țip la el, să-l alung, dar ceva mă ținea pe loc. Poate ochii aceia verzi, atât de asemănători cu ai mei.

— Și acum ce vrei? Să mă prefac că nu au trecut anii ăștia? Să uit tot ce am suferit?

A dat din cap încet.

— Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi adevărul. Să nu trăiești cu minciuni despre cine ești.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. M-am gândit la toate momentele când am întrebat-o pe mama despre el și ea schimba subiectul sau îmi spunea că „nu merită să-ți amintești de el”. La toate zilele de naștere când speram să primesc o scrisoare sau un telefon care nu veneau niciodată.

— Mama știe că ești aici?

— Nu. Și probabil că va fi furioasă când va afla. Dar nu mai pot trăi cu povara asta.

Am stat amândoi în tăcere câteva minute. În mintea mea se derulau imagini: mama plângând în bucătărie după ce primea scrisori pe care le rupea înainte să le citesc; vecina noastră, tanti Lenuța, care îmi spunea mereu „ești fată bună, Irina, seamănă cu taică-tu la ochi”; serile lungi când mă întrebam dacă sunt destul de bună pentru cineva care m-a părăsit.

— Ce vrei să fac acum? l-am întrebat încet.

— Să mă lași să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu adevărat. Să mă asculți o singură dată. Apoi poți decide dacă vrei sau nu să mă mai vezi vreodată.

Am dat din cap fără să spun nimic. S-a ridicat și a început să-mi povestească despre tinerețea lui cu mama: cum s-au cunoscut la facultate la Iași, cum s-au iubit nebunește, dar cum el a început să bea după ce și-a pierdut slujba; cum certurile au devenit tot mai dese și cum mama l-a dat afară într-o noapte după o scenă violentă. Mi-a spus că a încercat să se lase de băutură, că s-a internat la dezalcoolizare la Socola și că i-a scris mamei zeci de scrisori pe care ea nu i le-a arătat niciodată.

— Am venit azi pentru că am aflat că ai terminat facultatea și că locuiești singură. Am vrut să-ți spun că sunt mândru de tine, chiar dacă n-am fost acolo.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată ura pe care o strânsesem atâția ani părea brusc inutilă. Dar nici nu puteam ierta atât de ușor.

— Nu știu dacă pot să te iert acum… Poate niciodată.

A zâmbit trist.

— Nu trebuie să mă ierți. Doar să știi adevărul.

A plecat după o oră, lăsându-mi un număr de telefon scris pe un bilețel mototolit. Am rămas singură în garsonieră, privind ploaia care nu se mai oprea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă… trebuie să vorbim despre tata.

A urmat o ceartă cumplită. Mama a plâns, m-a acuzat că „îl aleg pe el” după tot ce a făcut ea pentru mine. Mi-a spus că nu pot înțelege cât a suferit și cât s-a chinuit singură cu mine. I-am spus că vreau doar adevărul — tot adevărul — chiar dacă doare.

Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane reci cu mama, gânduri contradictorii despre tata, prieteni care nu știau ce sfat să-mi dea. M-am simțit prinsă între două lumi: una construită pe minciuni protectoare și alta pe adevăruri dureroase.

Au trecut luni până când am avut curajul să-l sun pe tata din nou. Ne-am întâlnit într-un parc din Drumul Taberei și am vorbit ore întregi despre viață, despre greșeli și despre șansele ratate. Nu știu dacă vom avea vreodată o relație normală tată-fiică, dar știu că nu mai pot trăi cu jumătăți de adevăr.

Acum mă uit la mine în oglindă și mă întreb: Cât din cine suntem vine din ceea ce ni s-a spus? Și cât curaj ne trebuie ca să ne construim propria poveste?