Umbra trecutului: Povestea unei veri cu bunica

— Alice, de ce nu-i dai să mănânce bunicii tale? m-a întrebat doamna Viorica, vecina de la doi, cu vocea ei ascuțită, când m-a văzut ieșind din magazin cu o pungă de pâine și două iaurturi. S-a apropiat conspirativ, cu ochii ei mici și ageri. — A zis că n-a mâncat de trei zile. I-am dat niște bomboane, săraca.

M-am oprit în mijlocul trotuarului, cu soarele arzându-mi ceafa. Mâinile mi s-au strâns pe punga de plastic. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Bunica nu voia să mănânce nimic din ce-i pregăteam. Refuza totul, se uita la mine cu ochii ei tulburi și spunea: „Nu-mi place, mamă. Lasă-mă.”

— Nu vrea să mănânce, doamnă Viorica. Am încercat tot ce știu. — Eh, nu-i bine, Alice. Să nu se întâmple ceva rău, că te pomenești că vin copiii și te ceartă.

Mi-am înghițit lacrimile și am urcat scările spre apartament. În casă mirosea a mușețel și a vechi. Bunica stătea pe canapea, cu privirea pierdută pe geam. Am lăsat cumpărăturile pe masă și am oftat.

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când fratele meu, Radu, m-a sunat pe un ton rugător:

— Alice, nu știu ce să fac. Ioana vrea la mare cu copiii, dar noi avem grijă de bunica… — Și eu ce să fac? — Poate o iei tu o lună. Știi că eu lucrez de acasă, dar nu mai pot. E greu cu copiii și cu ea… — Și eu lucrez! Dar bine… adu-o.

Am acceptat fără tragere de inimă. Relația mea cu bunica era complicată. Când eram mică, mă certa mereu că nu sunt „fată cuminte”, că nu port fustă sau că nu mă rog destul. Îmi spunea că semăn cu tata, „cap sec”, și că n-o să ajung nimic dacă nu ascult de bătrâni.

Când a venit la mine, era doar o umbră a femeii care fusese odată. Mâinile îi tremurau, mergea încet și vorbea puțin. Primele zile au trecut greu. Îi pregăteam micul dejun, dar îl lăsa neatins. Îi citeam din ziar, dar adormea după două fraze. Noaptea se trezea speriată și mă striga: „Mamă! Unde ești?”

Într-o seară, după ce am încercat să-i dau supă de pui și a refuzat iar, am izbucnit:

— De ce nu vrei să mănânci? Ce vrei de la mine? Nu pot să te ajut dacă tu nu mă lași!

S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi:

— Nu mai are rost… De ce să mai trăiesc?

M-am simțit ca un copil vinovat. Am plecat în bucătărie și am plâns în șoaptă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe hol, încercând să-și pună pantofii.

— Unde vrei să mergi? — Acasă la mine. Aici nu mă simt bine.

Am oftat adânc.

— Bunico, aici ești în siguranță. Radu vine peste două săptămâni și te duce acasă.

A început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram mereu obosită. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă. Noaptea visam că bunica fuge de acasă și o caut disperată pe străzi.

Într-o zi, când m-am întors de la muncă, am găsit-o pe bunica stând pe balcon cu doamna Viorica.

— Săraca fată! spunea vecina. Nu-i ușor deloc… — Nici pentru ea nu-i ușor… a șoptit bunica.

M-am simțit rușinată și furioasă în același timp.

Seara aceea a fost diferită. Am stat lângă ea pe canapea și am întrebat-o:

— Bunico, ți-e dor de acasă? — Da… Dar mai mult mi-e dor de mama ta. — Știu…

Am început să vorbim despre trecut: despre satul unde a crescut, despre război, despre cum l-a pierdut pe bunicul la cutremurul din ’77.

— De-atunci n-am mai fost om… mi-a spus încet.

Am simțit pentru prima dată compasiune adevărată pentru ea. Am înțeles cât de mult a suferit și cât de singură s-a simțit toată viața.

În următoarele zile am încercat să fiu mai răbdătoare. I-am făcut plăcinta preferată cu brânză dulce. A mâncat două linguri și mi-a zâmbit timid:

— E bună… Mulțumesc.

Când Radu a venit s-o ia acasă, am simțit un gol ciudat în suflet.

— Mulțumesc că ai avut grijă de ea, mi-a spus el. — N-a fost ușor…

Bunica m-a luat de mână:

— Să nu mă uiți…

Acum stau singură în apartament și mă gândesc: oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat părinții sau bunicii? Oare cât de mult contează iertarea atunci când trecutul doare?