Umbra unui weekend fără nepot: O confesiune despre dor, iertare și regăsire

— Nu poate nimeni să-l aducă pe Vlad azi? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns în mână, ca și cum de răspunsul de la celălalt capăt ar fi depins însăși inima mea.

— Tată, îmi pare rău, dar avem o urgență la serviciu. Irina e la o conferință, iar Vlad are febră. Nu vreau să-l scot din casă, mi-a spus fiul meu, Radu, cu voce obosită.

Am închis încet telefonul și am rămas privind spre fereastra din sufragerie. Ploua mărunt, iar picăturile se prelingeau pe geam ca niște lacrimi tăcute. Casa era prea mare și prea goală. De când murise Maria, soția mea, tăcerea devenise apăsătoare. Singurele momente când simțeam că trăiesc din nou erau acele weekenduri când nepotul meu, Vlad, venea să doarmă la mine. Îl învățam să joace șah, îi citeam povești și îi povesteam despre copilăria mea la țară. Dar acum, pentru prima dată după mult timp, urma să fiu singur.

Am încercat să-mi ocup timpul: am spălat vasele, am șters praful de pe biblioteca plină cu fotografii vechi, am încercat să citesc ziarul. Dar nimic nu-mi alunga senzația de gol. M-am așezat pe canapea și am privit poza de familie de pe perete: eu, Maria, Radu copil și surioara lui mai mică, Ana. Zâmbeam toți larg, fără să știm cât de repede se poate destrăma totul.

Gândurile mi-au fugit la certurile cu Radu din ultimii ani. Mereu îi reproșam că nu vine destul de des, că nu mă sună, că nu are timp pentru mine. El îmi răspundea că are serviciu, familie, griji. Eu nu voiam să înțeleg. Poate nici acum nu înțeleg pe deplin.

Seara a venit repede. Am încălzit o ciorbă veche și am mâncat în tăcere. M-am uitat la televizor fără să văd nimic. Pe la zece seara, am stins lumina și m-am băgat în pat, dar somnul nu voia să vină. M-am răsucit ore întregi, ascultând ploaia care bătea în geam.

Dimineața următoare m-a găsit obosit și iritat. Am ieșit pe balcon cu o cafea amară și am privit strada pustie. O bătrână trecea încet cu un cărucior de cumpărături. Mi-am dat seama cât de mult mă temeam să ajung ca ea: singur, uitat de toți.

La prânz, am primit un mesaj de la Ana: „Tati, pot veni azi pe la tine? Am nevoie să vorbim.”

Inima mi-a tresărit. Ana locuia în alt oraș și nu venea des acasă. Am răspuns imediat: „Te aștept cu drag.”

Pe la ora patru a sunat la ușă. Am deschis și am văzut-o pe Ana cu ochii roșii de plâns. Fără să spună nimic, m-a îmbrățișat strâns. Am simțit cum toate zidurile pe care le ridicasem între noi în ultimii ani se prăbușesc într-o clipă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.

— M-am certat rău cu Mihai… Nu mai pot, tati… Simt că mă sufoc…

Am tras-o lângă mine pe canapea și am lăsat-o să plângă pe umărul meu. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou tată.

— Știi… mi-e dor de mama… mi-e dor de cum era totul înainte…

— Și mie mi-e dor… Dar trebuie să mergem înainte, Ana…

Am stat mult timp în tăcere. Apoi Ana a început să-mi povestească despre problemele ei cu Mihai: certuri din nimicuri, oboseală, neînțelegeri care se adunaseră ca niște pietre grele între ei. Am ascultat-o fără să judec, fără să dau sfaturi necerute – lucru pe care nu-l făcusem niciodată până atunci.

— Tati… Ție ți-a fost vreodată frică să rămâi singur?

M-am uitat lung la ea și am simțit cum mi se strânge inima.

— Da… Mi-e frică mereu… Dar cred că cel mai tare doare când ești singur printre oameni dragi… când nu mai știi cum să ajungi la ei…

Ana m-a privit cu ochii mari și pentru prima dată am simțit că mă vede cu adevărat.

— Poate ar trebui să vorbesc cu Mihai… Să-i spun ce simt…

— Da… Să nu lăsați orgoliul să vă despartă… Eu am făcut greșeala asta cu Radu… Și încă mă doare.

Seara aceea a trecut altfel decât toate celelalte. Am gătit împreună o omletă simplă, am râs de prostiile din copilăria Anei și ne-am uitat la poze vechi până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, Ana a plecat spre casă mai liniștită. Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine:

— Tati… Mulțumesc că ai fost aici pentru mine… Poate ar trebui să vorbești și tu cu Radu… S-ar putea să-ți fie dor de el mai mult decât crezi.

După ce a plecat Ana, am rămas singur în pragul ușii. Am luat telefonul și am format numărul lui Radu.

— Alo? Tată?

— Radu… Vreau doar să-ți spun că îmi pare rău pentru toate reproșurile mele… Și că mi-e dor de tine…

A fost o pauză lungă la celălalt capăt.

— Și mie mi-e dor de tine, tată… Poate weekendul viitor venim toți trei la tine…

Am zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, casa nu mi s-a mai părut atât de goală.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care s-a oprit. Mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm orgoliul să ne țină departe de cei dragi? Oare cât de greu e să facem primul pas spre iertare?