Umbre pe holul casei mele: Povestea unei familii la răscruce

— Nu vreau să-i văd aici, Ana! Sora mea Irina aproape că țipa la telefon, vocea ei vibrând de o neliniște pe care nu o mai auzisem de ani buni. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul apartamentului meu din cartierul Titan ca niște degete nerăbdătoare. Mă uitam la ceas: era trecut de zece seara. — Irina, nu am ce face. Mama nu vrea să-mi spună nimic. Doar mi-a zis să mă pregătesc că Mariana și Vlad vin să stea cu noi. Atât. — Ana, ascultă-mă bine! Nu e doar despre lipsa lor de bani sau despre divorțul mătușii. E ceva mai mult. Ai grijă la Vlad… și la Mariana. Nu pot să-ți spun totul acum.

Am închis telefonul tremurând. Mătușa Mariana fusese mereu o prezență ciudată la mesele de familie: tăcută, cu ochii pierduți în gol, mereu cu un zâmbet forțat pe buze. Vlad, vărul meu cu doi ani mai mic decât mine, era genul acela de băiat care nu spunea niciodată ce gândește cu adevărat. Îl vedeam rar, doar la sărbători, și atunci părea mereu absent, ca și cum ar fi trăit într-o lume paralelă.

Mama a venit acasă târziu în noaptea aceea. S-a așezat pe marginea patului meu și m-a privit lung. — Ana, te rog să fii înțelegătoare. Mariana trece printr-o perioadă grea. Nu întreba prea multe. O să vezi că totul va fi bine.

Dar nu a fost bine. În ziua mutării, apartamentul nostru mic s-a umplut de cutii, valize și tăceri apăsătoare. Mariana a intrat prima, cu ochii roșii și obrajii supți. Vlad a venit după ea, trăgând după el un rucsac ponosit și evitând privirea oricui. Mama încerca să pară veselă, dar îi vedeam mâinile tremurând când aranja farfuriile pe masă.

— Mulțumim că ne-ai primit, Ana, a spus Mariana încet. Știu că nu e ușor pentru tine.

— E ok… am răspuns eu, deși nu era deloc ok.

Primele zile au trecut greu. Vlad nu ieșea din cameră decât noaptea târziu, când credea că toată lumea doarme. Îl auzeam cum deschide frigiderul și cum oftează adânc în bucătărie. Mariana stătea mai mult pe balcon, fumând țigară după țigară și privind blocurile gri din jur.

Într-o seară, l-am surprins pe Vlad stând pe hol cu ochii închiși, sprijinit de perete. — Ești bine? am întrebat încet.

A deschis ochii brusc, ca și cum l-aș fi trezit dintr-un coșmar. — Da… da, sunt bine. Doar… nu pot dormi aici.

— De ce? Nu ești obișnuit?

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri: — Nu e vorba de loc… E vorba de tot ce s-a întâmplat înainte să venim aici.

Am vrut să-l întreb mai multe, dar mama a apărut în spatele meu și m-a tras ușor de braț: — Lasă-l pe Vlad în pace. Are nevoie de timp.

Zilele s-au transformat în săptămâni și tensiunea din casă creștea cu fiecare zi care trecea. Mariana primea telefoane ciudate noaptea târziu și ieșea pe palier să vorbească în șoaptă. Vlad dispărea uneori ore întregi fără să spună unde merge.

Într-o după-amiază, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Ana… nu mai pot. Mariana are datorii mari la niște oameni periculoși. De asta au venit aici. Au fugit din cauza amenințărilor.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot universul meu se clatină. — Și noi? Ce facem dacă vin după ei?

Mama a dat din cap neputincioasă: — Nu știu… Dar nu pot s-o las pe sora mea pe drumuri.

În acea noapte am avut un coșmar: ușa apartamentului se deschidea cu zgomot și niște siluete negre intrau peste noi. M-am trezit udă leoarcă de transpirație.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Știm unde sunteți.”

Am alergat la Irina și i-am povestit totul. Ea m-a privit cu ochii mari: — Ți-am zis să ai grijă! Mariana s-a băgat în tot felul de combinații dubioase după ce a divorțat de Costel. Vlad… nici el nu e chiar nevinovat.

— Ce vrei să spui?

— A fost prins cu droguri la liceu anul trecut. Au mușamalizat totul ca să nu ajungă la poliție.

M-am simțit trădată și furioasă. Cum putuse mama să-mi ascundă toate astea? Cum puteam eu să-i protejez pe toți?

În seara aceea am avut o discuție aprinsă cu Mariana:

— De ce nu mi-ai spus adevărul? De ce ne-ai pus pe toți în pericol?

Ea a izbucnit în plâns: — N-am avut unde să mă duc! Am făcut greșeli… dar sunt mama lui Vlad! Nu pot să-l las singur!

— Și eu? Eu ce sunt? Sacrificiul tău?

Vlad a intrat în cameră exact atunci și m-a privit cu ochii goi: — Nu e vina ei… Eu am greșit cel mai mult.

— Atunci spune-mi adevărul!

A tăcut o clipă, apoi a spus încet: — Am datorii la niște băieți din cartier… Am încercat să scap, dar nu mă lasă în pace.

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea tuturor acestor secrete.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Mariana a găsit o slujbă la o croitorie din cartier, iar Vlad a început să meargă la terapie. Dar nimic nu mai era ca înainte.

Uneori mă întreb dacă familia înseamnă doar sânge sau dacă trebuie să existe o limită pentru sacrificiu. Cât poți duce pentru cei dragi înainte ca totul să se rupă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?