Umbre peste masa de duminică: Povestea unei vizite care a zguduit familia

— Ce cauți aici, Radu? am întrebat cu voce joasă, încercând să-mi ascund surpriza și neliniștea. Era duminică dimineața, iar mirosul de cafea proaspătă abia se amesteca cu cel de ploaie care bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Nu-l mai văzusem pe fratele meu de aproape un an, de când ne certasem urât la înmormântarea tatălui nostru.

Radu stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba neîngrijită. A ezitat o clipă, apoi a spus încet:
— N-am unde să mă duc, Vlad. Te rog…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina, soția mea, a apărut în spatele meu, cu sprâncenele ridicate a mirare și o cană de ceai în mână. S-a uitat la mine întrebător. Am dat din cap și l-am poftit pe Radu înăuntru.

Aș fi vrut să cred că totul va fi bine, că va fi doar o vizită scurtă, dar încă din primele ore am simțit cum tensiunea crește. Radu era irascibil, vorbea puțin și doar când era întrebat. Irina încerca să fie amabilă, dar privirile ei trădau neliniștea.

La prânz, când am pus masa, Radu a început să povestească despre problemele lui: pierduse serviciul, iubita îl părăsise, iar datoriile îl sufocau. Am încercat să-l ascult, dar simțeam cum vechile resentimente mocnesc în mine. Îmi aminteam cum m-a acuzat la moartea tatălui că nu am făcut destul pentru familie, cum m-a făcut să mă simt vinovat pentru alegerile mele.

— Vlad, tu mereu ai avut noroc. Ți-ai găsit o femeie bună, ai un copil sănătos, un job stabil… Eu ce am? Nimic! a izbucnit el la un moment dat.

Irina s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu e momentul să ne comparăm viețile. Fiecare are greutățile lui, Radu.

El a râs amar.
— Tu nu știi nimic despre greutăți.

Am simțit cum mă înfurii. M-am ridicat și eu.
— Ajunge! Nu ai venit aici ca să ne arunci în față frustrările tale!

Radu s-a ridicat și el, gata să răspundă, dar atunci s-a auzit vocea fiului meu, Matei, din camera alăturată:
— Tata? Ce se întâmplă?

Toți am tăcut. Irina s-a dus la Matei și l-a luat în brațe. Eu am rămas cu Radu în bucătărie. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui același băiat speriat care venea la mine când eram mici și părinții noștri se certau.

Seara a venit greu peste noi. Irina nu mi-a vorbit aproape deloc. A adormit devreme cu Matei lângă ea. Eu am rămas cu Radu în sufragerie. Am deschis o sticlă de vin și am încercat să vorbim ca frații de altădată.

— Ți-e bine aici? m-a întrebat el brusc.
— Ce vrei să spui?
— Cu Irina… Cu viața asta…

Am tăcut. Nu era prima dată când mă întrebam dacă sunt cu adevărat fericit sau doar mă prefac pentru liniștea tuturor.

— Știi… mi-a spus Radu cu voce joasă, eu n-am știut niciodată să cer ajutor. Mereu am crezut că trebuie să mă descurc singur. Dar acum… nu mai pot.

Am simțit o milă amară pentru el. Dar și o furie surdă: de ce trebuia mereu să fiu eu cel responsabil? De ce trebuia să port pe umeri greutatea familiei?

A doua zi dimineață, Irina m-a tras deoparte în bucătărie.
— Vlad, nu mai pot. Prezența lui Radu ne face rău. Matei e speriat, eu nu dorm… Trebuie să-i spui să plece.

Am oftat adânc.
— E fratele meu…
— Știu. Dar noi suntem familia ta acum. Nu poți sacrifica totul pentru trecut.

Cuvintele ei m-au durut mai mult decât aș fi crezut. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am simțit prins între două lumi: cea a copilăriei mele frânte și cea a prezentului fragil pe care încercam să-l țin laolaltă.

În acea după-amiază, i-am spus lui Radu că trebuie să plece. S-a uitat la mine lung, fără să spună nimic. Și-a strâns puținele lucruri într-o geantă veche și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Irina a venit lângă mine pe canapea și m-a luat de mână.
— Ai făcut ce trebuia… Dar va trebui să vorbim despre noi doi. Despre ce simțim cu adevărat.

Am dat din cap fără să spun nimic. În sufletul meu era un gol imens.

Acum stau singur în bucătărie și mă uit la poza noastră de familie de pe frigider. Mă întreb dacă vreodată voi reuși să împac trecutul cu prezentul sau dacă rănile astea vor rămâne mereu deschise.

Oare cât putem sacrifica pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Și ce facem când familia devine sursa durerii noastre celei mai mari?